42 de minute

de Anca Nagy

Era urmărit. Știa foarte bine că era urmărit.
Bărbatul acela din spatele lui fusese și la pubul de unde tocmai pleca. Îi recunoștea șapca neagră pe care o ținuse pe masă și hanoracul de care se izbise în amețeala lui. Era de un verde închis și pe piept, în partea stângă, acolo unde îi aterizaseră ochii când s-a îndepărtat de el, avea un desen cu Buggs Bunny zâmbăreț, înconjurat de inimioare, sub care scria Loovey Tunes.
La momentul acela se îndepărtase de el cu câteva scuze bâlbâbite. Îl privise fugar și nu-și putea aminti nicicum fața lui. Sigur era una banală, tipică, altfel n-ar fi uitat-o oricât de beat ar fi fost.
Să-mi bag pula în Mihai, își spuse când se scărpină în spatele capului, frustrat. El m-a forțat să beau atâta și acuma nu mai știu de mine!
Se izbi de o fată pe drum, iar ea și prietenele ei îl fulgerară cu privirile. Zamfir le privi lung cum se îndepărtau, până când trecură pe lângă bărbatul cu hanorac verde și dădu iarăși de fața lui umbrită de cozoroc. Se oprise chiar lângă lumina unui felinar, cu mâinile în buzunare, și-i aștepta următoarea mișcare.
Zamfir se înfioră din nou și, într-un moment de disperare, porni în fugă și dădu colțul, dar obosi numaidecât. Sportul nu era una din pasiunile lui, așa că își continuă drumul în mers. Îl știa oricât de amețit ar fi fost și oricât de multe felinare erau arse și nu-i mai luminau calea.
Un cuplu gălăgios de pe cealaltă parte a drumului îi atrase atenția. Pe lângă ei trecu un grup de adolescenți, iar la intrarea într-o berărie își pierdeau vremea doi bărbați. Erau mulți oameni în jur. Atunci, de ce se mai temea? Doar nu avea să-i facă nimic când îl privea atât de multă lume. Râse, realizând în final acest lucru. Se speriase degeaba. Era, desigur, din cauza alcoolului.
Destins deodată, își îndesă mâinile în buzunare și începu să fredoneze o melodie. Trecu pe lângă o biserică și se uită lung la curtea goală, plină de flori. Chiar le simți parfumul, însă imediat ce dădu cu ochii de icoana sfântului de deasupra ușii inima i se strânse. Își aminti inevitabil de mesajul primit pe telefon în acea dimineață. Nu-i dăduse importanță la momentul respectiv, dar acum parcă ținea în mâini cheia spre a-și rezolva problema cu urmăritorul.
Era încă în spatele lui, iar Zamfir nu mai era pe o stradă principală. Din contră, bordurile erau împânzite de mașini și felinarele din loc în loc. Inclusiv copacii din curțile oamenilor umbreau și mai tare strada. Dacă-l ajungea din urmă ar fi putut cu ușurință să-i înfigă un cuțit în burtă, apoi să plece mai departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Zamfir nu era un bărbat prea zdravăn; știa că nu se compara cu urmăritorul lui.
Se blestemă pentru că alesese să meargă pe jos până la metrou. Ar fi fost, într-adevăr, o pierdere de timp să ia autobuzul pe o distanță atât de scurtă, dar poate că l-ar fi scăpat de situația aceasta.
Văzu lumina salvatoare a unui mic supermarket și trecu strada spre el, ca apoi să pășească înăuntru. Casiera nu-i acordă atenție: avea o pereche de căști vârâte în urechi și zâmbea la ecranul telefonului, uneori râzând cu voce tare. Era o liniște mormântală.
Zamfir își scoase repede telefonul și citi mesajele schimbate cu acel număr pe care nu-l avea salvat în telefon.
Vei plăti. era tot ce scria în primul mesaj primit.
ce anume? scrisese Zamfir ca răspuns, buimac de dimineață.
Două minute mai târziu primise următoarele: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!
La momentul respectiv doar se scărpinase în cap și aruncase telefonul pe pat, indiferent. Credea că era doar un alt misionar sau ceva de genul acesta și n-ar fi vrut să-i cânte în strună. Dar acum i se părea că nu era nimic întâmplător, că cel care a trimis acele mesaje era unul și același cu urmăritorul lui. Iar cuvintele i se repetau amenințător în minte, parcă arătând cu degetul spre acel moment din viața lui pe care îl regreta atât de tare. Vrea să creadă că nu se putea să fi fost descoperiți, că-și acoperiseră bine urmele. Poliția nu știa nimic, fata fusese dată dispărută și atât. Nici măcat nu-i mai știa numele, trecuse prea mult timp. O altă dispariție printre cele câteva zeci sau sute, nici nu știa câte. Nimic care să iasă în evidență și niciun indiciu care să ducă în vreun fel la ei. Nici măcar acea filmare n-ar fi putut s-o facă – aveau măști pe fețe.
Totuși, nu stătu pe gânduri. Intră în agendă și-l apelă pe Ștefan. În timp ce suna se uită pe geam. Îl deosebi cu greu în întuneric, însă era acolo, lângă lumina altui felinar, cu fața întoarsă spre magazin. Îl aștepta, în singurătatea completă de pe stradă.
— Mda? răspunse Ștefan de la celălalt capăt al firului.
Zamfir intră direct în subiect:
— Ai idee cum o chema pe fata aia?
— Fata aia?
— Știi tu, din seara aia. De pe site-ul ăla cu ruși.
N-ar fi putut să zică concret care fată, nu era singur. Se uită și la casieră, care își ridicase în sfârșit privirea din telefon și îl urmărea destul de precaută. Avea și de ce, Zamfir se purta ciudat. Ca să nu aibă probleme, se apucă să se uite printre rafturi după ceva ce ar fi putut cumpăra.
— Aaa, ai venit și tu cu noi o dată! Când ne-am distrat cu una roșcată, faină.
Numai distracție n-ar fi putut-o numi Zamfir, însă nu spuse nimic despre asta.
— Da, da, aia. Mai ții minte cum o chema?
— Să mor io dacă mai țin minte măcar pe una din ele cum o chema!
Zamfir înjură.
— N-ai vreun buletin de-al ei sau un card, ceva?
— Crezi că-s prost să țin așa ceva în casă? I-am ars toate lucrurile în dimineața următoare.
— Ai idee dacă avea iubit, un frate sau ceva?
Asta era ceea ce îl interesa pe el de fapt: dacă era cineva care tocmai se hotărâse să o răzbune. Nu se aștepta cu adevărat să afle răspunsul, dar tot se agăța de orice informație, căci poate găsea una care să-i confirme că se temea degeaba, că doar i se părea că totul se leagă.
Singurul lucru pe care Ștefan îl spuse fu:
— Nicio idee. S-a agățat de noi la o petrecere și am zis să îi dăm ce căuta. Dar a fost bună, nu-i așa?
Zamfir nu mai zise nimic, ci închise direct. Ștefan nu-l ajuta deloc. Probabil că era și fumat, ca de obicei, și mai mult îl enerva să vorbească cu el și să-și amintească. El și celălalt băiat trataseră totul ca pe o nimica toată – și normal, o făcuseră de multe ori. Pentru Zamfir fusese prima și ultima oară. Făcuse bani frumoși, dar amintirea acelei nopți nu-l lăsa să se bucure de ei, iar pericolul de a fi prins îl ținea uneori treaz noaptea.
Îi era sete, așa că singurul lucru pe care îl duse la casă fu un bidon de apă. În timp ce casiera i-l scana, Zamfir scruta împrejurimile: nu-l mai vedea pe bărbat. Văzu, în schimb, un grup de trei băieți care trecea pe lângă supermarket în direcția metroului, așa că aruncă pe tejghea o bacnotă de cinci lei și ieși afară, luând-o în urma lor. Nu i-ar fi stricat să se țină după ei atât cât putea, ca să nu fie singur pe stradă.
Bău din apă cu poftă, terminând bidonul din câteva guri mari. În fața lui, băieții râdeau și glumeau, fără a-i da vreo importanță. Se uită în jur, inclusiv în spate, dar nu-l mai vedea nicăieri. Se dezmeticise chiar și de alcool din cauza sperieturii pe care o trăsese.
Văzu curând luminile salvatoare ale unei străzi principale și semnul care marca gura de metrou. Era din nou înconjurat de oameni și se calmă.
Intră la metrou, unde era bine luminat. Nu mai existau umbre de care să se teamă. Nimeni din jur nu purta hanorac verde sau șapcă. Nu erau prea mulți oameni la acea oră târzie, într-adevăr, dar suficienți încât să-l facă să se simtă în siguranță.
Acum, când nu trebuia să facă nimic decât să aștepte, se gândi mai bine și realiză că nu avea motiv de frică. Dacă vreun cunoscut de-al fetei ar fi găsit videoclipul pe internet, s-ar fi dus cu el la poliție, nu i-ar fi căutat de unul singur. Însă erau șanse mici să-l găsească oricum. Era pierdut printre miile de videoclipuri de pe acel site rusesc, pierdut și el printre alte mii de site-uri de pe dark web. Toată distracția lor nu durase decât 42 de minute fix. La minutul 35 cineva îi plătise 500 de mii de ruble pentru o treabă foarte importantă, așa că Ștefan o ridicase de pe el înainte ca măcar să ejaculeze.
Curios care era treaba asta, s-a dus la laptop și a citit mesajul de pe ecran: cut her right arm with the chainsaw and shove it into her cunt. Douăsprezece cuvinte scurte aflate în dreptul imaginii default de profil, sub numele de utilizator CHAINzaw. I s-a strâns stomacul. Până atunci fuseseră plătiți doar ca s-o violeze în poziții ciudate, să o electrocuteze sau să-și stingă țigările de pielea ei. Lucruri destul de nesemnificative. Ștefan chiar îi spusese că după acea noaptea aveau să o lase în viață, legată pe un câmp sau ceva. Însă cererea lui CHAINzaw avea să le strice planurile și chiar așa a și fost: la minutul 38 fata a murit din cauza șocului. Privind tot acel sânge și corpul mutilat în asemenea hal, asta după ce și-a făcut curajul să privească, Zamfir a leșinat la minutul 39. Ceilalți doi l-au lăsat să zacă, pierzând vremea pe site în așteptarea altor cerințe și plăți, dar nimeni nu mai dorea să facă ceva cu un cadavru. Vizualizările au scăzut până când au rămas trei oameni care nu mai spuneau nimic, moment în care s-au deconectat și s-au apucat să facă curat după ei.
Zamfir s-a trezit două ore mai târziu, la palmele lui Ștefan peste față. A rămas singur să curețe sângele din acel depozit abandonat și, pentru că nu a ajutat la îngropare sau la înfăptuirea ultimei cerințe, a primit și o parte mai mică din bani.
N-a mai vrut să audă de Ștefan sau de celălalt tip, dar aveau prieteni comuni și, uneori, nu prea a avut de ales.
Se ridică de pe bancă atunci când auzi trenul huruind, iar în scurt timp intră alene în stație. Vechi și plin de grafitti, așa fusese mereu trenul care circula pe magistrala patru.
Intră pe prima ușă a unui vagon și se așeză pe prima bancă pe care îi căzură ochii, cu fața la peron. Stătea posomorât, cu genunchii larg depărtați și chircit. Mirosul respingător din metrou îl sâcâia, la fel și lumina puternică. Nu-i priise nici experiența din acea seară. Însă era fericit că totul trecuse. Mai avea trei stații de metrou și ajungea acasă, departe de toți acei adolescenți care vorbeau obscenități în metrou.
— Dă-o-n pula mea, man, că mă și enervează, spunea unul din ei, un puști de maxim șaptesprezece ani. Vrea întâlnire, vrea flori de ziua ei, da’ sex n-ar vrea și ea.
— Dacă o ai mică, pot să înțeleg de ce, îi răspundea altul.
— Ai văzut-o tu ca să știi?
Râseră apoi. Zamfir încercă să-i ignore, preferând să asculte sunetul familiar făcut de roțile trenului pe șine. Se adânci și mai tare între umeri, mort de oboseală. Își scoase telefonul și-și verifică ultimele notificări, chiar atunci când vocea din difuzoare anunță următoarea stație. Avea o reacție la un story postat în acea după-amiază; o poză cu un inel cu craniu, pe care îl scăpase pe jos în acea dimineață și i se crăpase în două. Era ediție limitată, primit cu patru ani în urmă de la o colegă de clasă. Colțurile buzelor i se ridicară subtil atunci când își aduse amintea că fusese nebun după inelul acela: îl purta tot timpul. Era perfect: putea deschide sticlele de bere cu el.
Doar că îi coborâră imediat la loc într-o strâmbătură amară. Își aduse aminte de felul în care o viola în fața camerei, cu mâna înfiptă în părul ei roșcat. Dă-i o palmă, îi spunea atunci Ștefan, ca să se strângă mai tare pe pulă. Iar el ar fi făcut asta dacă nu i s-ar fi încurcat inelul în păr. Îl dăduse jos și-l pusese în buzunarul de la piept, ca să nu-l mai încurce.
Oare nu cumva…? își începu el ipoteza, dar nu avu răgaz să o termine.
— Eu ies pe la Ion Mihalache, băieți, auzi Zamfir vocea îndepărtată a unuia din băieți.
Își ridică privirea din telefon și se uită în spate, pe geam, la băieții care dădeau mâna pe peron.
Atenție, se închid ușile.
Sunetul acela de avertisment îi făcu inima să tresară deodată. Se uită la restul vagonului. Ar fi fost gol de-a dreptul dacă la ușa din celălalt capăt n-ar fi stat o figură. Aceeași șapcă neagră și același hanorac verde.
Se ridică de pe loc într-o clipită și se roti spre ușă. Doar că trenul abia plecase din stație, nu avea să oprească prea curând. Oricum, sigur nu înainte ca bărbatul acela să parcurgă distanța care-i despățea.
Îl privi din nou, cu coada ochiului. Se apropia încet de el, cu mâinile în buzunarul hanoracului. Nu-i auzea pașii apăsați, trenul huruia prea tare. Îl zdruncină la un moment dat și își pierdu echilibrul, apoi se prinse de bară.
Se uită pe geamul care dădea spre celălalt vagon și bătu în el, dar singura persoană dinăuntru avea căștile pe urechi și stătea cu ochii închiși și capul aplecat pe spate. Era în celălalt capăt oricum, erau slabe șanse să-l observe. Ușa era închisă, desigur. Trebuia să-și schimbe planul. Se întoarse brusc, îmbărbătat deodată, ca să-l înfrunte pe bărbat.
Se oprise la trei metri de el și-l privea de sub cozorocul șepcii. Acum îi vedea fața, nu mai era un secret. Buze cărnoase, ochi mici, o barbă creață și scurtă. Nu-l cunoștea și nu-i spunea absolut nimic înfățișarea lui. Privirea îi era pasivă, lipsită de stare.
— Ai zis că voi plăti, nu-i așa? zise Zamfir la repezeală, scoțând portofelul din buzunar. Tu ai trimis mesajul, nu?
Bărbatul îi urmări mișcările neîndemânatice, cu care scotea două sute de lei din portofel. Zamfir râse nervos.
— Scuze, nu prea umblu cu cash. Dar poți avea cardul dacă vrei.
Îl scoase și i-l întinse.
— Nu-l voi bloca la bancă, promit. Scoate câți bani vrei, îți dau și codul pin dacă asta vrei. Nu e gol, să știi.
Bărbatul oftă. Răbdarea lui Zamfir ajungea la o limită.
— Doar spune ce vrei! se răsti la el și-și azvârli portofelul pe podea.
Monedele săriră din el și scoaseră sunete oribile când se loviră de ușile de metal. Se împrășitară peste tot, sărind inclusiv pe băncile roșii. Suntetul lor se estompă lent și treptat în timp ce fiecare monedă își căuta locul. Zamfir respiră adânc, nervos, și-i privi ochii negri la fel de impasibili. Mâna i se mișcă în buzunar bărbatului și atunci Zamfir își făcu curaj și se propti cu umărul în el.
Dădu să fugă, dar fu prins de picior și căzu la pământ. Se dezmetici repede și vru să se ridice, dar nu-și putea trage piciorul. I-l ținea prea bine cu mâna.
Iar atunci simți durerea din gamba piciorului, rapidă și sfâșietoare. Și urlă atât de tare încât acoperi chiar și huruitul trenului, însă era în zadar dacă nu-l auzea nimeni. Îi înfipsese ceva ascuțit în picior, un cuțit sau ceva. Adânc, fără a ezita. Nu avu răgaz nici măcar să caute vreun ajutor cu privirea, că bărbatul își lipi imediat talpa tenisului de obrazul lui. Apăsa tot mai tare, cu ochii ațintiți la el. Capul lui Zamfir era întors forțat pe o parte și-l privea pe atacator doar cu colțul ochiului. Cu urechea lipită astfel de podea, huruitul trenului era și mai zgomotos, și mai enervant…
— Ochi pentru ochi, spuse bărbatul pe un ton jos. Dinte pentru dinte.
Ținea un pistol cu amortizor în mână. Zamfir vru să vorbească, dar limba i se blocă între dinți din cauza apăsării și gustă doar pământul de pe talpa bărbatului. Acesta ridică din umeri înainte să îndrepte pistolul spre omoplatul lui.
— Mână pentru mână.
Apoi trase, iar din gâtul lui Zamfir ieși un țipăt înfundat. Începu să se zbată și să se agațe de piciorul bărbatului. Își înfipse degetele în blugii lui, vrând să-l strângă cu forță, dar una dintre mâini îl durea.
După ce îi ascultă mârâiturile suficient de mult, bărbatul își retrase talpa de pe obrazul lui. Iar Zamfir nici măcar nu așteptă altă mișcare ca să-și dea drumul potopului de vorbe:
— Te rog, iartă-mă! N-am știut că e iubita ta. Eram drogat, n-aș fi făcut asta în mod normal. Chiar mi-a rămas pe conștiință. Ceilalți doi sunt mai vinovați decât mine, fac asta tot timpul. Îți pot spune cum îi cheamă, doar lasă-mă pe mine să plec, te rog!
La final nu se mai putu controla: începuse să plângă.
— Te rog, mai spuse cu o ultimă sforțare și se chirci pe o parte.
Durerea era prea mare și nici măcar nu-l mai putea privi. Nu mai putea să suporte acea privire care nu-i spunea nimic altceva decât că avea să moară.
— Stai fără griji, spuse bărbatul. Așa cum te-am găsit pe tine, îi voi găsi și pe ei.
Urmează stația Jiului, se auzi în difuzoare imediat ce termină de vorbit, iar în sufletul lui Zamfir se contură o urmă de speranță. Poate că avea o șansă. Poate că cineva văzuse sau auzise ceea ce se întâmpla și urma să intervină la următoarea stație.
— Imaginează-ți, începu bărbatul pe un ton rezonabil, cât de minunată ar fi lumea fără cei ca voi prin preajmă. Nu știu cum v-ați găsit puterea să o torturați în asemenea hal. Uită-te la mine doar, cum îmi tremură mâna, acum, când trebuie să omor și eu pe cineva.
Se opri din vorbit și-și prinse încheietura cu cealaltă mână, ca să-i astâmpere tremului.
— Atunci nu o face, se grăbi Zamfir să spună. Nu-ți pune moartea cuiva pe umeri. Crede-mă, nu vei mai putea dormi noaptea!
Bărbatul păru să-i cântărească vorbele, privind pistolul pe care îl întorcea în mâini.
— Oricum nu pot dormi.
Și, spunând acestea, îndreptă țeava spre ochiul crispat al lui Zamfir și trase.