facebook

A opta moarte

A opta moarte

de Rodica Bretin

Recunoşteam clădiri, reclame, magazine, cafeneaua din colţ, unde mă opream uneori, însă trotuarele rămâneau goale, pe carosabil nu trecea nicio maşină. Oraşul arăta prea pustiu, chiar pentru primii zori. Mergeam repede, ascultând liniştea nefirească şi un presentiment vag se trezea, creştea în mine. Curând, ceva avea să se întâmple.

Ceva foarte rău.

Întâi, am auzit clincănitul de gheare pe pavaj. Cineva îşi plimba câinele… Nu te uita, nu întoarce capul. Am grăbit pasul, însă sunetul nu rămânea în urmă; dimpotrivă, se apropia, se multiplica – să fie ecoul?

Nu-i nimeni. Ce nu vezi, nu există.

Am ignorat soneriile de alarmă ale subconştientului, aruncând o privire peste umăr. Un dog danez venea cu mers suplu, de fiară pornită la vânătoare. De pe o alee laterală i s-a alăturat încă unul, apoi alţii, iviţi din ganguri, din spatele tomberoanelor de gunoi. Când au trecut pe dinaintea unei vitrine i-am văzut în lumină – nu erau câini.

Hiene pe străzile oraşului? Scăpaseră din Grădina Zoologică? Un gând nou mi-a alungat ultima fărâmă de raţionalitate: hienele nu puteau fi atât de mari. Veneau în salturi, stârnite de apropierea prăzii şi am luat-o la fugă. Pantofii cu toc mă încurcau; i-am azvârlit din picioare, gonind mai departe, ca niciodată în viaţă. Stradă după stradă, aerul ţâşnindu-mi din piept, inima izbind ca un gong în scutul de os al coastelor, o alee pe care nu mi-o aminteam apoi, brusc, un zid de beton închizându-mi calea. Nimerisem într-o fundătură.

Din spate, un trup greu m-a izbit între omoplaţi, doborându-mă. Nu am apucat să mă ridic: hienele s-au năpustit, năpădindu-mă într-o vânzoleală frenetică. Muşcau, rupeau bucăţi din trupul meu, iar sângele li se prelingea printre colţi, pe boturile încreţite. Devenisem un ghem de zvârcoliri, sfârtecată, devorată – dar încă vie. Gheare-bisturie îmi scormoneau pântecele ca să ajungă la măruntaie, hienele smulgeau hălci din mine, se luptau pentru ele hârâind întărâtate. Una şi-a înfipt colţii în beregata alteia, a treia mi-a lins sângele de pe obraz, greblându-mi buzele cu caninii şi i-am simţit răsuflarea fetidă, duhnind a hoit, a ceea ce aveam să fiu şi eu, curând…

Durerea îmi paralizase corzile vocale; nu puteam nici măcar să urlu, doar să mă afund într-o mlaştină de suferinţă atroce, adânc, tot mai adânc, până când ceaţa sângerie de sub pleoape a devenit negură.

Şi am murit.

                                                        *

Lunecam spre străfundurile unui ocean al uitării. Era pace, împăcare, era bine. Apoi, cineva m-a împins în sus, spre suprafaţă. Nu voiam, era atâta linişte aici, atâta tihnă. Când am spart tavanul de ape, iar aerul mi-a năvălit în plămâni, l-am înghiţit ca pe o doctorie amară.

Mă uciseseră, din nou. Pentru a şaptea, a opta oară? Ultimul sunet de care îmi aminteam era trosnetul coastelor mele sub colţii hienelor, ultima imagine întipărită pe retină fusese cea a intestinelor trase afară din craterul deschis al pântecelui. Mi-am privit trupul cu uimire, deşi ştiam că sunt întreagă, nevătămată. Fusesem o carcasă de carne, oase, sânge şi iată-mă fără urme de muşcături, fără o zgârietură, o vânătaie măcar. Lazăr cel înviat din morţi îşi păstrase cicatricile. Eu, doar amintirea coşmarului.

Torţionarii mei inventaseră pedeapsa perfectă. De ce să mă omoare o singură dată, când o putea face de zece, de o sută de ori? Mă ucideau, apoi mă readuceau la viaţă pentru ca să mă ucidă din nou. Şi aşa… până când?!

Eram prizonieră în succesiunea coşmar-realitate ca într-o buclă temporală din care nu puteam ieşi. În lumea reală orologiul universal îşi încetinise ritmul, secundele se dilatau, rămâneau înţepenite în gâtuitura clepsidrei, pleoapele îmi cântăreau tot mai greu…

– E timpul.

Cineva mă apucase de umeri, mă scutura. Timpul să ce?! Atunci am auzit paşi, tot mai aproape. Veneau după mine.

– Deja? am murmurat pierdută, năucă.

Voiam să mă cufund din nou în somnul fără vise, încă puţin, până la capătul timpului. Dar lor nu le plăcea să aştepte…

Bărbaţii în alb m-au urcat în scaunul de dentist, mi-au fixat curele la încheieturi, la glezne, peste mijloc, cu o grijă meticuloasă. Infirmierii s-au dat apoi la o parte, lăsând-o pe asistentă să îmi pună inductorii la tâmple, pe frunte, în timp ce doctorul calibra aparatele, apăsând butoanele cu iuţeala unui prestidigitator. Ecranele se aprindeau pe rând, luminiţele clipeau ca în pomul de Crăciun.  Am primit o înţepătură în gât, apoi l-am auzit pe doctor numărând cu voce tare: 1, 2… La cinci, cocktailul de somnifere, halucinogene şi sedative a început să îşi facă efectul. Nu voiam să dorm! M-am încordat, înfigându-mi unghiile în palme, ca durerea să mă ţină trează şi…

                                                          *

Eram în oraşul meu, pe străzile familiare, pustii ca de atâtea ori înaintea zorilor. Atunci de unde sentimentul unui pericol iminent, celălalt de… dejà-vu?! Din urmă răsunau sunete stinghere, asemeni clincănitului unor gheare pe asfalt… Înainte să întorc capul, am ştiut ce voi vedea.

Şi toate au fost ca de fiecare dată: hienele pornite după pradă, pantofii zburându-mi din picioare, goana disperată cu haita suflându-mi în ceafă. Mai trăisem toate astea – într-un coşmar, în realitate? – fiindcă, pe măsură ce se întâmplau, mi le aminteam tot mai clar. Ca şi deznodământul. Aleea se întindea deja în faţa mea, iar la capătul ei, fundătura. Hienele mă încolţiseră, veneau în salturi mari, ştiind că nu aveam scăpare.

Atunci am văzut uşa. Era vopsită în galben, singura intrare într-o clădire cu două etaje. Cum de n-o observasem înainte? Am apăsat clanţa, am împins şi – stupoare! – uşa s-a deschis. Fără să ezit m-am năpustit înăuntru, trântind-o după mine. Nu avea cheie, zăvor şi am căutat din priviri un scaun cu care să o proptesc.

– Nu-i nevoie. Aici eşti în siguranţă.

Vocea unui bărbat, liniştitoare. Să-l cred?… Am rămas lipită de tăblia din lemn, ascultând încordată. În stradă, haita trecuse, se îndepărta.

– Şi dacă se întorc?

Panica, teroarea nu voiau să mă lase din gheare. Fiindcă acum îmi aminteam. Totul.

– Vino să vezi.

M-am luat după sunetul vocii şi, la capătul unui hol întunecat, am intrat într-o încăpere plină de antichităţi: cărţi, statuete, tablouri, gravuri, tapiserii. În cămin ardea un foc cu lemne, iar sfeşnicele aveau lumânări în loc de becuri. Semăna cu interiorul unui salon din Anglia victoriană. Îi datoram viaţa unui colecţionar bogat şi excentric?

Bărbatul care stătea în faţa ferestrei cu draperiile date în lături, prinse cu şnururi cât nişte odgoane de corabie, purta haine după moda altui timp. În lumina aceea crepusculară, pletele străinului, lungi, arămii, îi încadrau obrazul ca un nimb.

Un gentleman stilat, fermecător, apărut exact la momentul oportun. Un cavaler-erou, căruia îi lipseau doar armura şi spada. Prinţul, domniţa, balaurii în halate albe. Mă vor lăsa să cred, să sper… Apoi, un baros îmi va fărâma castelul de carton, readucându-mă cu picioarele în realitatea… coşmarului.

– Ce vrei să-mi arăţi?

S-a dat la o parte fără o vorbă şi am văzut la ce se uita: la mine. În curtea-fundătură, cealaltă Lorena dispăruse aproape cu totul sub năvala frenetică a haitei. Avea gura deschisă şi, poate, urla, dar prin geam nu pătrundea nici un sunet. Aveam un nod în gât, stomacul plin de fiere. Sângele meu se vărsa acolo, pe pavaj, odată cu viaţa. Nu îmi puteam lua ochii de la carnajul care… Bărbatul m-a tras de la fereastră, lăsând draperia să cadă peste finalul spectacolului.

– Pentru ei, totul va fi la fel ca întotdeauna, m-a asigurat.

– Cine eşti? Cum de… poţi altera realitatea?

Nu că m-aş fi plâns. Fără el eram acum o halcă de carne hărtănită cu sârg de hiene. A ales să îmi răspundă la a doua întrebare, ignorând-o pe prima.

– Realitatea, nu. Ne aflăm însă într-o dimensiune diferită, cu alte reguli. Visul este lumea mea.

Avea sens. Scurtcircuitase făcătura onirică a celorlalţi, oferindu-mi o gură de oxigen. Iar să intri în visul altcuiva, era

– Mulţumesc, am murmurat.

Pentru răgaz, pentru clipele în care fusesem altceva decât un leş sfârtecat pe îndelete.

– Trebuie să pleci acum, l-am auzit rostind cu urgenţă în glas.

Altfel, ştiam, ei şi-ar fi dat seama de schimbarea din scenariu.

– Data viitoare…

Străinul mi-a cuprins umerii, privindu-mă în ochi:

– Voi fi aici, Lorena.

                                                           *

            … Din spate venea moartea, adusă de salturile tăcute ale hienelor. Privirile fiarelor îmi ardeau umerii ca nişte raze laser, le auzeam clămpănitul fălcilor, scrâşnetul colţilor, tot mai aproape. Aleea cotind la dreapta, fundătura; uşa galbenă… va fi acolo? Era. Am întins mâna spre clanţă, dar înainte să apăs am ezitat. Şi dacă data trecută n-a fost decât un vis în vis? Mi-am ţinut răsuflarea, am apăsat. Nu era încuiată!

Într-o clipă o împingeam, intram, în cealaltă am închis-o după mine. Abia atunci mi-am amintit să respir, iar aerul mi-a ţâşnit din plămâni într-un suspin de uşurare.

Holul, la fel de slab luminat, ducea spre acelaşi salon, unde… Tapetul dispăruse, pereţii aveau culori pastelate, scrinul, fotoliile, vitrinele, sfeşnicele desuete, tablourile de pe vremea bunicii fuseseră înlocuite cu mobilier din metal şi sticlă, acuarele avangardiste şi statuete cu forme aerodinamice.

Stăpânul casei se armoniza, vestimentar, cu decorul: blugi, adidaşi, cămaşă cadrilată cu gulerul răsfrânt care, în combinaţie cu pletele arămii îi dădeau un aspect boem, nonconformist. Bărbatul aştepta rezultatul evaluării cu un zâmbet nesigur.

– Nu asta se poartă acum?

Acum. De parcă între prezentul meu şi al lui ar fi fost o ruptură, un decalaj. Ca şi cum ar fi rămas blocat într-un anume timp, cu decenii ori poate veacuri în urmă. Astăzi însă, ştia cum arată prezentul, fiindcă văzuse, îmi citise în minte. Constatarea îmi crea o senzaţie de disconfort aproape fizic. Mă făcea să mă simt despuiată. Dar… visul lui, regulile lui! Preferabile faţă de alternativa de afară.

Străinul îmi cotrobăia prin minte ca printr-un cufăr vechi, scoţând o amintire, alta, privindu-le cu o curiozitate nesăţioasă, gata să îşi afunde mâinile până la coate în viaţa mea.

– Aş prefera să n-o faci, i-am spus rece.

– Iartă-mă, Lorena. Dar sunt atâtea…

…lucruri pe care nu le ştia despre mine sau în general? Părea sincer dezolat că îl luase valul. Iar eu trebuia să îi îngădui să mă folosească drept anuar al evenimentelor, enciclopedie, istoria lumii în date şi imagini personalizate, fiindcă… M-am apropiat de fereastră, uitându-mă printre jaluzelele de aluminiu ce înlocuiseră draperia. Afară, la capătul aleii, hienele sfârtecau conştiincioase o „Lorena“ pe cale de a intra în moarte clinică. Când se va întâmpla asta, va trebui să mă întorc în realitatea mea, altfel…

– Nu neapărat. Nu încă.

M-am răsucit, privindu-l în ochi. Erau cenuşii sau verzi?

– Te-ai răzgândit?

Ridicasem sprâncenele, interogativ, şi s-a simţit dator să îmi explice:

– Timpul este…

– Relativ?

Teoria lui Einstein apăruse într-o vreme când străinul lipsea din lumea reală – însă răspunsul lui a avut o surprinzătoare actualitate.

– O iluzie. O convenţie.

După care a elaborat: cum descoperise el America paradoxurilor temporale după plecarea mea, tocmai ca să pot rămâne. Am dat din cap, de parcă îmi devenise totul clar. Şi chiar era – prima dată mă minţise. Nu voia să zăbovesc în visul lui fiindcă nu avea încredere în mine. Ar fi fost rândul meu să îi aflu… numele măcar. Puţină transparenţă reciprocă, nu? Însă gândurile străinului rămâneau ale lui, în timp ce el mă răsfoise ca pe o carte deschisă. Căuta… Chiar, ce voia să afle? Mă auzise, fiindcă s-a încruntat.

– Nimic, totul. Poţi face ceva pentru mine?

Am evitat un răspuns direct. Se instalase prea confortabil în mintea mea ca să nu deosebească adevărul de minciună.

– Îţi datorez viaţa, de două ori deja. Orice mi-ai cere…

– Vreau să te cunosc, Lorena. Şi să te ajut să înţelegi ce sunt.

            Înţelegeam mai bine decât aş fi vrut. Cineva îl închisese într-o altfel de temniţă, îl silise la o nonexistenţă perpetuă, punându-i trupul în animaţie suspendată, iar spiritul… Când priveşti mult timp abisul în ochi, până la urmă te va privi şi el.

 – Şi cum ai rămas…

 – Întreg la minte? Realizând un adevăr simplu: nu există închisoare din care să nu poţi evada, într-un fel sau altul.

Silit de împrejurări, bărbatul de lângă mine crease un întreg univers, din crâmpeie de aduceri-aminte. Am încercat să mă pun în locul lui.

– Cum e să trăieşti un vis infinit?

– Un studiu în nuanţe de negru despre absoluta singurătate!

– Ce te face să…

M-a întrerupt, aproape cu bruscheţe.

 – … nu-i pun capăt? Când nu trăieşti cu adevărat, nici nu poţi muri. Vrei să bem pentru asta?

Între noi apăruse o măsuţă cu două pahare înalte, de şampanie; în mâinile lui, o sticlă cu eticheta neagră: Chateau Neuf, 1789.  A umplut paharele, iar eu l-am golit pe al meu dintr-o sorbitură; era cea mai bună şampanie pe care o băusem vreodată. El însă, abia dacă îşi muiase buzele şi mă privea ciudat.

– Întreabă-mă, Lorena. Cine sunt, ce sunt. Orice. Ce vrei să ştii?

– Nimic. Ar strica armonia clipei.

S-a aplecat spre mine, eu am înălţat capul şi buzele ni s-au întâlnit. Firesc, de parcă aşa trebuia să se întâmple. Un sărut între două fantasme. Şi totuşi, l-am simţit cu o stranie intensitate.

Era atât de real.

– Pe curând, Lorena.

Lumina din ochii lui a fost ultima imagine pe care am păstrat-o pe retină, ca pe un dar de rămas bun.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *