facebook

Anomalii printre suflete

Anomalii printre suflete

de Diana Boitor

Stăteam în pat, acoperită cu plapuma albă până peste cap, încercând să nu mă gândesc la întâmplările petrecute în acea zi. Amintirile acelea mi-au rămas înfierate în suflet, bântuindu-mă constant.

            Când am ajuns acasă, am fugit din fața ușii de la intrare direct la etaj în dormitorul meu. Mama nici nu s-a dezmeticit bine de sosirea mea, că a și auzit ușa cum se trântește. A încercat să îmi vorbească, dar m-am prefăcut că eram prea obosită după muncă și preferam să îi povestesc a doua zi cum fusese acasă la familia Avramescu.

            — Nici măcar cina nu vrei să o iei, măi Adriana? s-a auzit vocea ei subțire de cealaltă parte a ușii.

            Liniște. Nu i-am oferit niciun răspuns. La scurt timp, am auzit un oftat prelung.

            — Măi mamă, a continuat ea, dacă așa rău a fost, zi-mi, că vorbesc eu cu Olimpia să nu te mai duci.

            — Nu! i-am zis brusc pe un ton răgușit. Adică… totul e bine, vorbim de dimineață, te rog eu mult.

            A mai răzbătut un oftat din partea ei, după care i-am auzit pașii îndepărtându-se. În sfârșit, puteam răsufla ușurată. Nu aveam cum să îi spun. Nu aveam pe nimeni căruia să îi pot povesti prin ce am trecut și să mă ia în serios.

            Când m-am trezit în acea dimineață, nici prin cap nu-mi trecuse că acel bebeluș nevinovat avea să moară… că eu aveam să omor un copil de numai câteva luni.

            A fost prima mea zi ca bonă pentru familia Avamescu, din dorința de a mai face câțiva bani de buzunar după orele de la liceu. Nu am multă experiență cu cei mici, însă aptitudinile mele s-au dovedit a fi suficiente pentru ca cei doi soți să mă primească cu brațele deschise. Asta și faptul că mama mea și Olimpia erau cele mai bune prietene încă din copilărie.

Olimpia și Iacob erau niște părinți destul de înstăriți din sat, așa că își permiteau să angajeze bone pentru noul lor născut atunci când afacerile îi chemau pe amândoi în inima orașului Timișoara. Cum mama abia reușea să ne asigure strictul necesar mie și celor doi frați mai mici, slujba a picat numai bine. Aveam să contribui și eu la fondurile familiei.

Dar ce mai contribuție…

Familia Avramescu urma să lipsească numai câteva ore, timp în care nu aveam altceva de făcut decât să stau cu micuțul George și să mă asigur că totul era bine. În primele câteva ore, nu mi-a făcut niciun fel de probleme. Totul a luat-o razna în momentul în care a început să plângă. Am știut că trebuia să îl iau în brațe și să îl calmez, să îl plimb prin casă, să îi ofer jucării. Am încercat totul și nimic nu a mers.

M-am așezat cu el în brațe în balansoarul de la etaj, pozitiționat lângă măsuța din dreapta scărilor și am deschis geamul. Aerul proaspăt avea să îi facă bine. Și chiar așa a fost. Micuțul George s-a oprit din plâns și a închis ochii.

— Chiar mă pricep la asta, mi-am spus eu, chicotind.

Dezastrul a venit după ce, preț de câteva minute, poate chiar o jumătate de oră, ațipisem. Am fost epuizată după o zi plină de teste, plus că nu domisem nici nopțile trecute din cauza stresului, așa că somnul mă cuprinse pe neașteptate. Când m-am trezit, George nu mai era. Țineam în brațe păturica albastră în care era înfășat. Inima a început să îmi bată puternic, iar respirația mi s-a îngreunat. Nu înțelegeam unde a dispărut un copil atât de mic. Nici măcar nu știa să meargă. M-am uitat disperată în stânga și în dreapta, apoi în față.

Răspunsul nu a întârziat să apară, căci am văzut bebelușul la baza scărilor cu fața în jos. Cel mai probabil alunecase în momentul în care am adormit, iar mâinile mele au devenit moi. De ce nu m-am trezit? De ce nu a plâns? Distanța de la scaun la scări era cam de un jumătate de pas, cum a ajuns acolo? Am început să tremur toată. Ce am făcut?

Am călcat pe câte o treaptă odată, ținându-mă de balustradă ca să nu mă împiedic. Corpul nu mă mai asculta. Tremuram. Genunchii îmi erau moi.

— George? am șoptit, în speranța că îmi va răspunde, făcând vreun sunet comic. George? am mai insistat o dată după ce am trecut de jumătatea scărilor.

Nu am primit nici un răspuns. M-am lăsat pe genunchi și am întors copilul cu fața în sus. Mi-am acoperit gura cu ambele mâini și am înghețat. Nu mai puteam să mă mișc. Nu încăpea  îndoială că George era mort. Sângele ce îi țâșnise din năsucul lui prea mic și lovitura de la cap m-au făcut să mă simt ca într-un film de groază. Mâinile îmi tremurau din ce în ce mai tare. Am simțit că vreau să plâng, dar nu am reușit. Nu am reușit să fac nimic altceva decât să privesc oroarea dinaintea ochilor mei. Am fost speriată. Șocată. Ce era de făcut? Ce puteam să spun în apărarea mea?

În clipa următoare, mi-am dat seama că soții Avramescu aveau să se întoarcă într-o oră. Ceasul arăta deja 20:30. Un dezastru.

Mi-a fost frică. Am reacționat impulsiv, însă acum realizez cât de mult am greșit. L-am luat pe George și l-am îngropat în grădina din spate, între flori. Nu știu ce a fost în capul meu. L-am scos pe ușa din spate, ca și când totul era plănuit demult. Eram nebună?

— E un coșmar, e un coșmar, mi-am spus, în timp ce am aruncat pământul peste trupșorul minuscul. Nimic din toate astea nu sunt reale. Eu nu fac asta, iar George nu e mort. Nu am înnebunit și nu îngrop un bebeluș. Nu. Sunt în patul meu cald, visând prostii după stresul acumulat la ore.

După ce am terminat treaba murdară, am stat ca pe ace și am așteptat ca ei să apară în prag. De ce nu am fugit acasă imediat? De ce am stat să îi privesc în ochi și să-i mint că George dormea în pătuțul lui și că mă grăbeam acasă? Nici nu am vrut banii. Olimpia a dorit să spună ceva, însă nu a apucat, căci am ieșit val-vârtej din casă, compleșită de un sentiment cumplit de vină care mă sufoca. Trei case mai încolo, mă aflam deja în curtea mamei.

A fost de neiertat ceea ce am făcut. Nu am închis un ochi toată noaptea. Am așteptat din clipă în clipă o bătaie în ușă din partea poliției, cu Olimpia în frunte.

După ce m-am zvârcolit printre perne și cearceafuri și am făcut noapte albă, m-am hotărât ca dis-de-dimineață să îi spun mamei totul. Era cel mai corect lucru pe care puteam să îl fac. Mama și Olimpia nu mai aveau să fie prietene niciodată, iar eu urma să ajung la școala de corecție, iar apoi, după vârsta de optsprezece ani aveam să merg la închisoare. Deja viața mi se derula înaintea ochilor.

M-am îmbrăcat cu ce am apucat și, coborând scările, am auzit vocea mamei și a Olimpiei în mica noastră bucătărie. A aflat. A venit să îi spună mamei totul. Dar de ce a așteptat să se facă dimineață? Nu l-a verificat pe George toată noaptea? Era imposibil. Un copil atât de mic plânge. Plânge mult… Ar fi plâns… dacă mai trăia. Exact cum făceam eu în acel moment.

Am înghițit în sec, mi-am șters obrajii și am coborât încet scările, însă scârțâitul lor m-a dat de gol.

— Adriana! s-a auzit vocea mamei. Hai încoace, mamă, să discutăm un lucru.

Era un dezastru.

Am intrat în bucătărie.

— Mamă, eu…

Am încremenit. Olimpia și mama stăteau la masa din bucătărie, bând cafeaua, în timp ce Olimpia îl ținea la pieptul său pe George. Se comporta perfect normal. Când m-a văzut, a mai luat o gură de cafea și mi-a zâmbit larg.

— Olimpia zice că nu ai luat banii aseară.

— Lasă, Violeto, așa-s tinerii, a dat Olimpia din mână. Mereu pe fugă, mereu grăbiți, nu mai sunt vremurile cum erau odată. Acu` nu mai au un pic de timp și pentru părinți. Lasă. Uite, Adriana, ți-am adus eu banii, să nu rămâi cu mâna goală după ce ai stat cu George al meu.

— George e bine? am privit-o cu ochii bulbucați.

Olimpia și mama s-au uitat una la cealaltă nedumerite.

— De ce nu ar fi? s-a speriat ea. S-a întâmplat ceva aseară de care ar trebui să știu?

Am înghițit iar în sec. Era… imposibil. Era imposibil ca George să fie în viață. A fost oare un coșmar, așa cum mi-am spus în timp ce aruncam pământul rece peste trupul neînsuflețit al bebelușului?

Doamne!

— Dar el a… a…

— Ce Dumnezeule mare e cu tine, măi Adriana? și-a aranjat mama ochelarii groși pe nas. Ți-am spus eu să nu sari ieri peste cină. Iarăși ții vreo cură din aia de slăbire, cum ține generația asta a voastră? Nu-i sănătos, Adriana. O să leșini din cauza asta.  Gândește-te la sănătatea ta.

Mă gândeam la sănătatea mea; la sănătatea mea mintală. Era clar. Înnebunisem de-a binelea. Fără să mai stau pe gânduri, am ieșit din bucătărie, am apucat ghiozdanul rezemat de dulapul din hol și am plecat la școală.

La cursuri însă, nu am reușit să mă concentrez deloc. Gândul îmi zbura doar la George și la moartea sa. Am tot încercat să îmi fac teorii în cap, însă nici una nu avea sens. În acea noapte, am decis să verific grădina ca să mă asigur că într-adevăr, nu-mi pierdusem mințile.

M-am strecurat afară din casă după ora 1:00, singură.

Când am ajuns acolo, mi-am scos lanterna și am luminat pământul săpat și locul în care acoperisem groapa. Am scos un oftat de ușurare și m-am uitat mai atentă. Nu eram nebună! Până când am început să sap disperată grădina familiei Avramescu. Gol. George nu era acolo. Cum? Cum era posibil de vreme ce groapa exista?

Privind pierdută locul, lumina ce ieșea din laternă păru că se curbează pentru o fracțiune de secundă. Am scăpat-o din mână, abținându-mă să nu strig de spaimă. Am încercat să mă conving că nu s-a întâmplat nimic și să pun totul pe baza stresului. Trăiam un coșmar. Ceva nu era bine.

Am stins lanterna și am alergat prin beznă spre casă. Pe tot parcursul drumului, am avut impresia că eram privită. Că cineva mă urmărea de după vreun colț. Cineva mă văzuse. Toți se cunoșteau între ei în satul în care locuiam, iar dacă cineva mă recunoscuse, cu siguranță că avea să îi spună mamei că umblu de nebună noaptea pe străzi, cu înfloriturile de rigoare.

Am ajuns acasă și am închis ușa în spatele meu, ghemuindu-mă terifiată într-un colț. A fost real. Ceea ce am făcut fusese real. Dar atunci… cum? Groapa există, dar George era în viață.

Nu aveam laptop și nici internet să caut ceva, orice, despre ceea ce mi s-a întâmplat. Nu aveam nici măcar un telefon decent, doar unul de pe care puteai doar să suni, să trimiți mesaje sau să joci joculețul acela Snake, pe careeu îl uram.

În zilele următoare mă străduisem să mă comport normal, dar de fiecare dată când o vedeam pe Olimpia cu George în brațe simțeam că înnebunesc. Că ceva nu era în regulă și doar eu știam asta. Nu puteam nici să mănânc, iar mama era disperată că vreau din nou să slăbesc. Oricum arătam deja ca o scândură, nu aveam ce să mai dau jos.

— În ritmul ăsta ai să dai ortul popii, măi Adriana, măi. De mai trăia taică-tu să te vadă, murea încă o dată, îmi tot spunea ea fără să obțină vreo reacție din partea mea.

Prietena mea, Cristina, a observat că mă purtam nefiresc. Am încercat să ascund, să mă comport normal, însă am cedat și după o porție de plâns isteric i-am mărturisit tot ce am făcut. Locuia cu bunicii, dar își făceau mereu de lucru pe afară, astfel că puteam vorbi liber în casa acestora. Cristina mă privea încruntată. Nu îi venea să creadă ce făcusem, iar eu îi evitam rușinată privirea.

— Dar George trăiește, i-am zis printre hohote de plâns și sughițuri. George e în viață.

Cristina m-a strâns tare în brațe.

— Am văzut un documentar pe tema asta, mi-a spus ea după o pauză ce mi s-a părut o eternitate.

Nimic nu reușea să o surprindă vreodată. Normal că a văzut un documentar. Întotdeauna studia și avea răspunsuri la aproape orice.

— Ai auzit de glitch-uri?

— Gli… ce?

— Am aflat dintr-un documentar, Glitches in Reality sau Glitches in the Matrix. Glitch-urile sunt niște erori, niște evenimente anormale care par să încalce regulile de bază ale realității normale, a încercat ea să îmi explice. De exemplu, dispariția spontană a obiectelor și a oamenilor sau imposibilități fizice, cum ar fi o persoană care merge prin materie solidă.

— Sau întoarcerea din morți a lui George, am murmurat eu.

— Exact. Acea săpătură spui că ai găsit-o acolo, însă George nu mai era.

Discuția cu Cristina m-a lăsat cu o groază de semne de întrebare. După aproape două săptămâni, lucrurile păreau că s-au mai liniștit. Începusem să mă obișnuiesc din nou cu prezența lui George în casa noastră atunci când ne vizita Olimpia, însă abia îi vorbeam femeii. Nici măcar nu îndrăzneam să o privesc în ochi. Mai încercase de câteva ori să mă întrebe una alta, însă îmi făceam de lucru prin casă. Am refuzat de două ori să îi mai fiu bonă și nici nu îi ofeream o explicație. Mamei nu îi rămânea altceva de făcut decât să ridice din umeri în prezența ei. Într-un final, Olimpia a renunțat să mai insiste.

Cristina mi-a spus să fiu atentă la semnele din jur. La greșeli. Ele apar atunci când nimeni nu se uită. După un timp, am început să le observ din ce în ce mai des. Era ora 18:28 când mi-am făcut un sandwich în bucătărie. Mi-a luat cel puțin zece minute, căci cașcavalul era bocnă. Din ceva motiv, frigiderul o luase razna de câteva săptămâni. După ce m-am întors în cameră, ceasul a arătat ora 18:27. Chiar și la liceu lucrurile erau din ce în ce mai ciudate. Un coleg a scăpat un pix în timpul tezei la geografie, însă după ce m-am uitat a doua oară, mi-am amintit că Laurențiu a fost bolnav în ziua aceea și nu s-a prezentat. Locul său din bancă era gol. Dacă făceam ochii mici, puteam să observ lumina cum se curbează, întocmai ca lanterna mea în acea noapte.

Cristina era convinsă că totul e o simulare, că trăim într-o realitate simulată, întocmai ca filmul The Matrix. Nu am știut ce să spun sau ce să cred. Nu am văzut niciodată filmul și nici nu aveam cum, fără internet. Mi-am făcut în cap o grămadă de alte teorii, însă nu am reușit nicicum să rezonez cu ideea prezentată de Cristina. Îmi era mai ușor să cred în fantome, la câte povești îmi spusese străbunicul când mai trăia încă.

Lucrurile au luat o întorsătură total neașteptată în ziua în care Cristina mi-a bătut la ușă. Mama a încercat să o tragă de limbă și să afle de la ea dacă era ceva în neregulă cu mine, însă și Cristina s-a comportat la fel de ciudat.

— Trebuie să facem ceva, Adriana, spuse ea la scurt timp după ce a închis ușa camerei mele, fără să mă salute.

— Ce vrei să spui?

— Au început să te observe? întrebă ea.

— Cine?

Cristina a inspirat adânc și s-a așezat pe dunga patului, în timp ce eu stăteam pe scaunul de la birou.

— Nu ai venit astăzi la școală, am continuat eu.

— Lasă școala! gesticulă ea cu mâinile în aer.

M-a speriat reacția ei.

— Mama mea vitregă a dispărut.

— Poftim?

— Da. A dispărut, însă nu asta e problema cea mai mare. Toată lumea crede că am înnebunit, iar tata susține că nu s-a recăsătorit niciodată. M-a pleznit pentru că am îndrăznit să spun așa ceva și că nu respect amintirea mamei mele.

Era nebunie curată ce tocmai aflam de la Cristina.

— Și cred că… vin după mine.

— Cine vine după tine? Cristina, pentru Dumnezeu, vorbește. Simt că o iau razna.

— Umbrele! izbuci ea în lacrimi. Vin după mine. Nu vor doar să mă șteargă de pe fața pământului așa cum au făcut cu mama, vin după mine, Adriana!

Mi-am ținut respirația. Prezența ce am simțit-o atunci când am fugit spre casă… să fi fost o umbră? Voia să mă omoare pe mine în locul lui George? Să înțeleg că era un fel de pedeapsă?

Câteva raze de lumină au reușit să se infiltreze în camera mea prin draperiile rupte în câteva locuri, iar eu am putut să observ limpede și clar cum se unduiau. M-am încruntat, apoi m-am ridicat tremurând de pe scaun și m-am poziționat în spatele lui, strângând spătarul la piept.

— Cristina, în spatele tău, am spus eu aproape în șoaptă.

Prietena mea s-a întors exact când printre razele de lumină s-a strecurat o umbră, o pată mai întunecată ce plutea în aer. Până să apuce să se dezmeticească, erau peste tot. Camera mea era acaparată de ele. Era o nebunie.

Prima umbră o lovi direct în spate, trântind-o pe burtă la pământ. Am vrut să o ajut, însă nu am putut. Înghețasem. Am vrut să fug, să ies, însă clanța era blocată. În următoarea secundă, ușa a dispărut. Rămăsese un perete îngălbenit și gol. Nu mi-a mai rămas decât să sar pe geam. Să o apuc pe Cristina și să mă arunc de la etajul întâi, însă umbrele erau deja deasupra ei. Urletele Cristinei erau mute. Umbrele o consumau, îi consumau existența atât de repede, încât nu a mai rămas nimic. Părea că nu a existat niciodată. A murit? Nu s-a născut niciodată? Obrajii îmi erau scăldați în lacrimi, iar ochii mi se înroșiseră.

Trebuie să sar, mi-am spus în gând. În clipa următoare, atenția umbrelor fusese îndreptată spre mine. Am încremenit. Eu urmam. Urma să mor, să dispar. Geamul nu mai era o opțiune. Camera era plină de umbre, iar unele dintre ele stăteau în fața ferestrei întocmai ca niște gardieni terifianți.

M-am uitat în stânga și în dreapta. Nu aveam unde să fug. Ușa a dispărut. Camera avea un singur geam. Eram disperată. Dacă intenționam să sar, să trec prin ele, cu siguranță că m-ar fi prins. M-ar fi nimicit.

Tremuram atât de tare…

Una dintre umbre a apărut în fața mea, lovindu-mă în piept. Nu am simțit durere, însă  mi-am pierdut echilibrul. Încă o lovitură. M-am oprit la timp din a nu cădea și am fugit bezmetică prin cameră. Era imposibil. Erau din ce în ce mai multe. Încă o lovitură în ceafă și m-am trezit împrăștiată pe podea. Negrul m-a lovit din toate părțile. Orbisem? Nu mai vedeam nimic. O lovitură în stomac mi-a oferit o senzație de căldură, urmată de un frig îngrozitor. Uitasem totul.Senzația de căldură, frig, teroare se transformase într-un nimic absolut. Sentimente puternice de teamă și apoi nimic. Totul s-a întâmplat repede, până când întreaga mea ființă a fost consumată. Sunetele, viziunea, gustul, mirosul, toate au dispărut. În curând, înaintea mea s-a așternut un întuneric atât de adânc și de pur, încât simțeam că plutesc. Nu puteam face nimic. Nu mai existam.

Eram moartă, prinsă într-o existență imaterială unde eram conștientă doar de mine însămi, pentru că eu eram întreaga mea lume. Mama avea să își amintească vreodată că a avut o fiică? Avea să știe că am murit? Că am dispărut? Sau va uita totul? Va rămâne mereu cu gândul că a avut doar doi băieți și niciodată o fată? Va uita iubirea ce mi-a purtat-o? Va simți un dor melancolic față de o ființă căreia îi dăduse viață?

Mă aflu în… nimic. În neant. Nu exist. Nimic nu există aici. Să fie asta moartea? Să fie o pedeapsă, așa cum am hotărât inițial să cred? Este ceva mai rău?

Unde e Cristina? Plutește și ea așa ca mine? De ce nu e aici cu mine? De ce nu mai e nimeni?

Mi-aș dori să fie măcar cineva cu mine, să nu plutesc de una singură, pentru eternitate. Mi-aș fi dorit să fi fost mai curajoasă. Mi-aș fi dorit să îi fi spus mamei adevărul; ce am făcut în acea zi. Poate că e mai bine așa. Mama nu avea să afle niciodată că a crescut o fiică criminală. Universul s-a asigurat ca mama să nu sufere.

Sunt convinsă că dispariția mea a lăsat în urmă un mare semn de întrebare. Dacă am murit, dacă am fost eliminată sau dacă nu am existat de fapt niciodată, atunci cum am putut să scriu toate lucrurile acestea îngrozitoare? Ei bine… acesta este primul tău glitch.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *