facebook

Antidepresiv

Antidepresiv

de Ciprian Mitoceanu

Vântul stârnit din senin agita cu putere crengile copacilor, iar vârfurile celor mai înalţi păreau bucăţi de lut frământate între degetele unei fiinţe uriaşe. Se înfioră, gândindu-se la fiinţe uriaşe. Cele care erau în stare să te zdrobească dintr-o mişcare sau să te înghită pe nemestecate. Rău… Rău…

Gălăgia îl făcu să devină mai atent. Şi mai vigilent.

Îşi ridică anevoie trupul vlăguit, sprijinindu-se în coada suliţei. Din tot tribul numai el avea vârful suliţei confecţionat dintr-o piatră străvezie, nu din fier, cum aveau războinicii. Numai el şi câţiva băieţi care încă nu apucaseră să deţină un rol principal în „Dansul războinicului”. Nu exista umilinţă mai mare. Să nu ai suliţă cu vârf de fier, ce putea fi mai umilitor?

Cel mai temut războinic al tribului, Gaalkaa, cel cu părul vopsit în roșu, se agita frenetic în timp ce i se adresa căpeteniei. Se apropie cu băgare de seamă, alături de alți războinici alertați.

Un zgomot discret îl făcu atent. Aici, la marginea junglei, trebuia să fii cu băgare de seamă, orice avertisment ignorat putea deveni o primejdie mortală. Un şarpe, subțire ca o părere, se strecura pe acea porţiune dintre colibe pe care femeile se îngrijeau să o ţină în perfectă stare de curăţenie şi nu permiteau nici unui fir de iarbă să crească; orice putea obtura privirea era stârpit încă de la început.

Un mamba negru… Cea mai periculoasă dintre reptilele pe care zeii le răspândiseră în junglă. Ştia ce poate muşcătura unui mamba negru, ştia tot ce poate şti cineva muşcat de şarpele ucigaş. Atunci când fusese muşcat de mamba îşi dorise să supravieţuiască; dacă ar fi ştiut ce-l aşteaptă ar fi preferat să-şi găsească sfârşitul cu membrele putrezite de cangrena veninului.

O aruncătură bine ţintită a lăncii cu vârf de silex şi mamba începu să se zvârcolească.

Se aşteptase la o reacţie favorabilă din partea războinicilor. Să arunci suliţa de la o distanţă de zece paşi în capul îngust al unui mamba însemna iscusinţă, dreptul de a pretinde că eşti printre cei mai pricepuţi războinici, cei care aveau dreptul la respect şi consideraţie, cei care-şi alegeau femeile şi participau la „dansul războinicilor”.

Zadarnic… El, războinic?!… Nu era decât un pigmeu amărât, cel mai pipernicit dintre cei mai prizăriţi locuitori ai junglei, un nefericit pentru care soarta se dovedise a fi extrem de zgârcită; nu numai că nu-l înzestrase cu statura robustă a luptătorilor pitici, dar îi rezervase o întâlnire cu temutul mamba negru, şarpele morţii. Scăpase ca prin minune, graţie eforturilor vraciului tribului şi rezistenţei personale, dar după ce se ridicase de pe rogojina pe care-şi consumase delirul ce urmase muşcăturii veninoase nu mai reuşise să se deplaseze decât şchiopătând. Şchiopul!… Şchiopul!… Nici măcar copiii nu i se adresau altfel. Şchiopul!…

Nu-l alungaseră din comunitate; micul lor trib nu practica asemenea obiceiuri, deşi existau destule sate în care cel care se alegea cu o infirmitate era imediat surghiunit, ca un purtător de boală ruşinoasă, dar se comportau cu el în aşa fel încât să regrete comportamentul tranşant de care dădeau dovadă „alţii”. Şeful de trib i-a interzis să mai ia parte la vânătoare, la pescuit sau la culesul mierii de albine. Fusese scos fără prea multe vorba din tagma vânătorilor şi pus să îndeplinească munci care, îndeobşte, erau îndeplinite de femei. Şi cei nedemni să poarte suliţă de fier. Suliţă cu vârf de piatră şlefuită… Aşa ceva purtau numai femeile; jungla ascundea prea multe primejdii pentru a li se interzice femeilor să deţină o armă cu care să se apere. Din tot tribul numai el îşi arătase îndemânarea în dansul războinicilor şi acum purta o suliţă ca acea a femeilor sau a nevârstnicilor. El era Şchiopul…

Coada roşie a celui mai spătos dintre pigmei zbura dintr-o parte în alta a capului, ca şi cum i-ar fi luat foc căpăţâna. Şi era speriat.

– Mokele Mbembe! Mokele Mbembe!

Din gura lui Gaalkaa cuvintele ţâşneau mai repede decât săgeţile.

– E în pădure. Mokele Mbembe!

Un fior străbătu adunarea războinicilor, deşi nu era prima dată când auzeau de Mokele Mbembe. Şeful îşi îndreptă spinarea împingând suliţa în faţă, gestul prin care de obicei cerea respect şi îşi impunea autoritatea, dar îngrijorarea care i se citea pe faţă numai regală nu era.

Gaalkaa îşi reluă povestea pe un ton mai liniştit, astfel că putea fi înţeles de toată lumea. După cercetări şi pânde, expediţii de recunoaştere care duraseră două săptămâni, pericolul care ameninţa tribul căpătase, în sfârşit, un nume. Mokele Mbembe…

Cei doi lei sfâşiaţi şi zdrobiţi nu departe de satul lor… Aşa începuse totul; apoi vacile… Femeile înnebunite reveniseră în sat, urlându-şi disperarea. Cinci vaci din cireada tribului, dispărute cu câteva zile înainte, zdrobite într-un luminiş. Nu încăpea nicio îndoială; primejdia care dădea târcoale satului era mult mai îngrozitoare decât oricare dintre pericolele pe care războinicii le înfruntaseră în trecut.

Mokele Mbembe. Cel care pune stavilă râului… Primejdia avea un nume, dar nu şi un chip. Nici unul dintre cei care se agitau în jurul şefului nu ştiau cum arată creatura care pune stavilă râului. Poate nici Gaalkaa, deşi el era singurul care putea spune că văzuse grozăvenia cu ochii lui, nu ştia cum arată Cel care pune stavilă râului, Mokele Mbembe.
Războinicul nu mai termina de descris înfricoşătoarea arătare.

– Dinţii cât mâna mea şi ochii mai mari decât un dovleac… Când a răcnit mi s-a părut că am auzit tunetul chiar în capul meu. Coada lui doboară copacii şi când păşeşte pământul tremură.

Un fior străbătu Adunarea Războinicilor. Vijelia de mai înainte… Nu cumva era vorba despre răsuflarea lui Mokele Mbembe?

Gaalkaa tăcu. El îşi făcuse datoria. Văzuse pe Cel care pune stavilă râului şi fugise din faţa lui nu de frică, ci pentru a-şi anunţa confraţii despre apariţia monstrului în zonă.

Acum era datoria şefului să ia o decizie. Să se retragă din faţa urgiei? În alte condiţii ar fi fost o soluţie convenabilă şi lipsită de riscuri. Nu aveau prea multe lucruri pe care să le ia cu ei; prea puţine de lăsat în urmă.

Însă abandonarea satului nu era uşor de realizat. După seceta din ultimii ani şi sosirea omului alb în junglă teritoriul de vânătoare al fiecărui trib suferise restrângeri grave. Nimeni nu mai era dispus să cedeze nici măcar o palmă de pământ pentru un vecin strâmtorat. Tribul lor se strămutase de câteva ori în ultimii ani şi mereu plătise preţ de sânge.
Şansele de a ocupa un nou teritoriu erau minime; triburile îşi apărau pământurile cu îndârjire şi cruzime; ştiau că dacă cedează nu au unde să plece. Şi ei ar proceda la fel dacă i-ar ataca cineva.

Şeful îşi ridică braţele spre cer şi începu să invoce bunăvoinţa zeilor.

Reuşi să surprindă privirea lui Gaalkaa în timp ce căpetenia interpreta ritualul sacru. Faţa războinicului era împietrită de groază; probabil că Gaalkaa prefera plecarea în locul înfruntării cu Cel care pune stavilă râului.

Dansul ritual încetă brusc. Căpetenia ridică suliţa şi arătă către pădure.

–  Mergem!

Mokele Mbembe trebuia înfruntat.

Pentru prima dată de la întâlnirea cu mamba simţi că este avantajat. Nu era laş, dar o întâlnire cu Mokele Mbembe nu lăsa multe şanse de supravieţuire războinicilor pitici. Nimeni nu se simţea în stare să facă faţă urgiei, însă nu aveau de ales. Teama de a pierde teritoriul era pentru triburile vecine mai puternică decât cea de îngrozitorul Mokele Mbembe.

O să se termine repede. Ori mureau, ori reuşeau să-şi cureţe teritoriul de primejdia Celui care pune stavilă râului. Războinicii reluară dansul ritual, cel cu care debuta orice campanie; chiar şi Gaalkaa, după scurte ezitări, îşi armoniză paşii cu cei ai confraţilor.

Simţi un fel de milă ciudată pentru ticălos; din postura lui de războinic, cel mai vestit din tot tribul, Gaalkaa îşi permisese de multe ori să-l umilească. Nu era decât un şchiop nevolnic, cine îi acorda lui respect? Toţi războinicii îşi intonau cântecele de luptă sperând să se facă remarcaţi în timpul încleştării, dar Gaalkaa era singurul care avea cel puţin o imagine clară asupra a ceea ce aveau de înfruntat. Cel care pune stavilă, cel mai groaznic coşmar din junglă… Căpetenia scoase un strigăt ascuţit căruia toţi războinicii îi răspunseră în cor. Mai bine mureau decât să plece.

Un fior de groază îi străbătu spinarea cocoşată de suferinţă şi lipsuri; când erai Şchiopul nu ţi se acorda respect nici măcar cât unei femei. La masa comună primea chiar mai puţină mâncare decât un câine.

Vor pleca chiar acum… Fără pregătiri, fără strategie. Tot timpul erau pregătiţi fie pentru o campanie de vânătoare, fie pentru atacul vecinilor sau animalelor sălbatice. Viaţa la marginea junglei nu era decât o nesfârşită stare de alertă.

Plecarea imediată avea un mare avantaj: nu lăsa prea mult timp fricii să se strecoare în sufletul celor care încă mai aveau îndoieli că-şi pot îndeplini misiunea de războinici.

Gaalkaa îşi luă locul în fruntea coloanei. Tremura din toate încheieturile. În spatele coloanei se aşeză şeful. Acolo era locul lui dintotdeauna. Nu pentru că era laş sau adora să se ştie la adăpost, dar căpetenia trebuia să fie întotdeauna protejată, să poată invoca voinţa spiritelor şi să-şi călăuzească războinicii.

Femeile îşi începură litania obişnuită înainte de plecarea la luptă, dar nimeni nu le dădea atenţie. Nu erau decât femei… Gaalkaa era pe punctul de a da semnalul de pornire când şeful îşi întoarse privirile către cel mai bicisnic dintre membrii tribului său. Gura în care de-abia se puteau zări câţiva dinţi stricaţi se deschise într-un rânjet răutăcios.

–  Tu!… Treci în faţă!

Privirea şefului era rece şi neîndurătoare, iar voinţei lui nu i se putea opune nimeni. Iată că infirmitatea care-l transformase în bătaia de joc a tribului nu-l scutea de întâlnirea cu Mokele Mbembe. Pentru a face faţă Celui care pune stavilă râului era nevoie de orice braţ din trib.

Îşi ridică suliţa cu vârf de piatră, dar una dintre femei, la porunca şefului, îi aruncă o suliţă cu vârf de fier. Ar fi trebuit să se bucure, aşa îşi imagina că va reacţiona în clipa în care va primi înapoi simbolul apartenenţei la clasa războinicilor, dar nu încercă nici măcar o umbră de mulţumire.

Gaalkaa îl îmbrânci în fruntea coloanei. Dacă cineva i-ar vedea şi, cunoscând regulile tribului, ar spune că el este cel mai de temut războinic din comunitate. El, cu un picior pe care numai anevoie şi-l putea târâi şi cu trupul împuţinat de lipsuri şi umilinţe.

Cotiră către valea râului, acolo unde Mokele Mbembe îşi făcea de cap. Era drum lung şi războinicii îşi pierdeau răbdarea, trupurile lor îndesate şi bine antrenate nu erau făcute să ţină pasul după un olog. Câteva murmure, câteva îndemnuri să se grăbească, dar, ciudat, Gaalkaa nu încercă să-l zorească, deşi se afla chiar în spatele lui şi putea s-o facă.

Gemând, încercă să impună un pas mai alert, conştient că dacă nu ţine ritmul cu dorinţa şefului va avea de suferit. Piciorul rănit îl durea de parcă l-ar fi învelit într-o carapace de cărbuni încinşi. Îi venea să plângă, dar reuşi să-şi ţină lacrimile în frâu. Dacă reuşea să scape din încleştarea cu Mokele Mbembe războinicii nu vor uita să povestească despre laşitatea lui, despre suspinele pe care nu reuşise să şi le înghită. Era tot mai rău…
Poate că Cel care pune stavilă râului a plecat deja de pe meleagurile lor. Era posibil; prea puţini se puteau lăuda că l-au văzut pe Mokele Mbembe, adesea mamele îşi speriau copii neastâmpăraţi amintindu-le că-i poate mânca Mokele Mbembe, ştiind prea bine că există toate şansele să nu întâlnească în toată viaţa lor nici măcar o urmă a temutei creaturi.
După câteva ore de chin ajunseră pe malul râului. Apa, împuţinată de secetă, de-abia se strecura printre pietrele care altădată nici nu se vedeau din şuvoiul învolburat.

În zona în care cireada satului obişnuia să se adape au găsit dovada ultimului măcel provocat de Cel care pune stavilă râului. Bucăţi de piele, de oase şi coarne, câteva copite… Tot ceea ce monstrul nu înghiţise din vacile tribului.

Însă mai îngrozitoare decât rămăşiţele zdrobite ale cornutelor se dovedeau a fi urmele tălpilor lui Mokele Mbembe, întipărite în mâlul râului. Gaalkaa şi şeful de trib s-au grăbit să le analizeze, asistaţi de la distanţa potrivită de războinicii gata să intervină.

Şeful şi Gaalkaa reveniră în mijlocul războinicilor conversând cu voce scăzută. Nu le era permis muritorilor de rând să îşi dea cu părerea despre ceea ce analiza căpetenia.

După o scurtă discuţie, şeful le comunică faptul că trebuiau să urmărească monstrul după semnele lăsate în groaznica lui deplasare. Gaalkaa îl îmbrânci în faţă şi-i arătă cu un gest ce anume se dorea de la el. Să urmeze poteca croită de Cel care pune stavilă râului.

Lui Gaalkaa i se alătură şi şeful, supărat că unul dintre membrii satului are o atitudine sfidătoare la adresa celor care împărţeau dreptatea şi ordinele în comunitate. Tremurând, se strecură printre copaci. Câţi mai erau în picioare. Crengi desfrunzite sau rupte cu totul, bucăţi întregi de scoarţă smulse de pe trunchiurile copacilor, liane sfâşiate; toate acestea dovedeau trecerea unei creaturi de coşmar .

Abia după o jumătate de ceas realiză că nu-l urmează nimeni. Panicat, începu să-şi caute tovarăşii şi-i descoperi la distanţă, urmărindu-l discret printre tufişuri şi copaci. Strigă la ei, în şoaptă, neîndrăznind să ridice glasul. Ce aşteptau de la el? Să atace singur creatura?

Gaalkaa se ridică deasupra tufişului şi-l ameninţă cu suliţa.

– Înaintează! scrâşni războinicul.

– Dar…

Încercarea timidă de protest fu rapid anihilată de războinicul şef.

– Nu te priveşte ce facem noi, tu eşti momeala…

Momeala… Simţi junghiul spaimei în spinare. Îşi imaginase că mai rău decât Şchiopul nu poate fi. Momeala însă era în măsură să-l contrazică. Momeala…

Scotoci pădurea timp îndelungat, habar nu avea cât timp trecuse; nu-şi putea permite să caute soarele pe cer. Ca niciodată, urmele trecerii uriaşei creaturi erau cât se poate de evidente în jungla încâlcită. Apariţiile precedente ale lui Mokele Mbembe se caracterizaseră prin discreţie, dar acum se pare că Cel care pune stavilă râului dorea să fie remarcat.

Un sforăit uşurel îl puse în gardă. Undeva, de după câteva buturugi putrezite, se mişca ceva. Strânse în mână suliţa. Nu îndrăzni să-şi caute tovarăşii, poate că de multă vreme renunţaseră să-l mai însoţească. Ceva mişca în faţa lui, ceva ce nu mai putea fi asemănat cu nici una dintre vietăţile pe care le întâlnise în vremea când cutreiera jungla cot la cot cu Gaalkaa şi restul războinicilor.

Ridică braţul. Dacă trăise cea mai mare parte a vieţii în umilinţă, măcar acum va reuşi să demonstreze că fusese ignorat pe degeaba. Pământul începu să tremure. O bubuitură cumplită şi dintre copaci ţâşni capul celei mai mari vietăţi pe care o văzuse vreodată. Colţi cât fildeşii de elefant şi o limbă cât un crocodil.

– Oh, nu!…

Colţii înspăimântător de lungi se îndreptară către el, dar reuşi să evite gura flămândă. Piciorul rănit nu-l mai durea deloc, era în stare să sară până în frunzişul des al copacilor, însă atingerea pieii solzoase era mai îngrozitoare decât răsuflarea morţii.

*

– Cum vă simţiţi?

La început clipi năuc, incapabil să înţeleagă dintr-o dată unde anume se afla. Cămăruţa joasă, cu pereţi zugrăviţi într-un verde palid, tavanul pe care clipeau câteva spoturi anemice. Şi perdeaua bej care se mişca într-un ritm susţinut, ca şi cum ar fi ascuns în spatele ei cine ştie ce arătare…

Un individ în halat alb era aplecat deasupra lui, urmărindu-l aparent plictisit. Încetul cu încetul memoria începu să-i revină. Individul în alb, cu aspect de docher, era psiho-terapeutul Adam Dokle, cel care-l asigurase la începutul şedinţei că se va simţi mai bine la sfârşitul acesteia.

–  Cum vă simţiţi?

–  Mă simt… bine!?

Nu era foarte convins. Se simţea bine?!… De fapt da,  se simțea al naibii de bine, ţinând cont că ceva mai înainte nu era decât un amărât de pigmeu şchiop, fugărit de o creatură terifiantă. Acum era el însuşi, Daniel Longman, unul dintre cele unsprezece milioane de locuitori ai metropolei Dallas şi, mai ales, unul dintre cei cinci milioane şi ceva de depresivi pe care-i număra fosta capitală a petrolului.

–  Nivelul depresiei a ajuns aproape la zero, îl anunţă Dolke, bucuros, arătându-i cu degetul senzorul prins de încheietura mâinii stângi.

–  E şi ăsta un lucru bun, nu? ridică Daniel din umeri.

–  Cred că puteţi pleca, rânji Adam. Şi nu uitaţi: depresia poate fi ţinută sub control.

Un mesaj mai degrabă publicitar şi gata, puteai să te cărăbăneşti.

Îşi îmbrăcă salopeta-combinezon cu mişcări voit încetinite. Dolke nu-i dădea nici o atenţie; deja era concentrat la studierea cazierului depresiv al următorului pacient.

Studie cu atenţie maşinăria, de parcă o vedea pentru prima dată. O cutie de metal cromat, cât o cutie de pantofi, plus câteva duzini de electrozi din care Adam fixa o parte pe fruntea şi pe corpul pacientului pentru a analiza activitatea organelor interne. Excesul de adrenalină necesar pentru a alunga depresia putea deveni fatal.

–  Mai eşti pe aici?

Următorul pacient se şi înfiinţase pe sofaua acoperită cu ţesătură sintetică, uşor de schimbat, uşor de întreţinut (ca în reclamă). Un individ cu faţa scofâlcită şi cu cei mai siniştri ochi din câţi îi fusese dat să vadă.

În fond, ce mai avea de aşteptat prin preajma lui Adam şi a maşinăriei pe care o manevra acesta? Chiar se simţea mai bine, ţinând cont de ceea ce tocmai încercase… Să fii ultimul pigmeu dintr-o junglă bântuită de creaturi supranaturale care-ţi doresc pielea şi, culmea, tocmai membrii tribului tău să le-o pună la dispoziţie, era cu adevărat înfricoşător. Nici măcar atunci când încercase emoţiile care treceau prin mintea unui pompier sechestrat într-un zgârie-nori incandescent nu fusese atât de afectat.

După ce trecuse prin calvarul de a fi cel mai amărât dintre cei mai amărâţi pigmei starea de acum i se părea de-a dreptul superbă. Un loc de muncă prost plătit unde se muncea cu adevărat, iar pentru fiecare cent se transpira din greu; posibilitatea de a-şi folosi toate mădularele şi incredibilele facilităţi acordate de firmă la sfârşitul fiecărei săptămâni, adică o sticlă de bere şi o halcă de carne la grătar, potrivită ca dimensiune şi grad de rumenire. Şi cele cinci zile de concediu anual… Nu era atât de rău…

Ieși în stradă. Lumina orbitoare a zilei era de-a dreptul dureroasă. Agitaţie… Veşnica agitaţie care sufoca metropola. Muncitori care se grăbeau la lucru, alţii care veneau de pe platformele industriale, animatoare şi comisionari, biciclişti…

Acesta era oraşul în care trăia, murdar, agitat şi totuşi de preferat junglei în hăţişurile căreia se pierduse cu ajutorul maşinii de zăpăcit minţile. Îşi controlă discret şi atent înălţimea, depăşea cu cel puţin un cap majoritatea femeilor, iar dintre bărbaţi puţini erau cei pe care nu-i putea privi măcar în ochi. Fericit că nu era un necrescut de pigmeu, nu? Încercă să schiţeze o piruetă; eşuă jalnic, ciocnindu-se de două tinere care se grăbeau undeva. Râse, gros, aşa cum numai un bărbat muncitor poate să o facă. Picioarele îl ascultau, îşi putea mişca mâinile; poate că nu era în stare să arunce o suliţă, da’ cine dracu’ avea nevoie de suliţă în Dallas? Aici era în siguranţă, nu ca în jungla bântuiră de monstrul cu nume ciudat. Cum îl chema?!… Încercă să-şi aducă aminte, dar memoria nu-l ajută prea mult. Însă îşi aminti perfect senzaţia pe care solzii oţeliţi i-o imprimaseră pe piele. Durea ca naiba.

Geniile experte în ghicirea viitorului anticipaseră multe, dar nu a cea mai cumplită plagă care s-a abătut asupra omenirii. Ce dezastre ecologice şi climatice, ce crize energetice? Şomaj, foamete, boli?! Terorismul?!… Pişcături de purice pe o piele de elefant…
Adevărata problemă cu care se confrunta de peste cincizeci de ani omenirea o reprezenta starea de depresie care măcina echilibrul psihic al oamenilor. Numărul depresivilor creştea pe zi ce trece şi într-o vreme cea mai răspândită cauză a deceselor era sinuciderea.

Maşina care sucea minţile apăruse ca un înger zâmbitor după un nesfârşit uragan în infern. Depresivul era conectat la senzori şi electrozi care puteau proiecta în mintea subiectului lumi inspirate din realitatăţi şi mai nenorocite decât existenţa zilnică a subiectului. Numai arătându-i candidatului la sinucidere sau ospiciu că există alţii şi mai nefericiţi decât el, că se poate şi mai rău, numai aşa puteai să-l aduci pe linia de plutire. La început soluţia fusese privită cu scepticism, dar graţie tehnicii moderne care putea proiecta realităţi şi trăiri impecabile, reale, depresia bătuse în retragere. Şi poate că era pe punctul de a fi înfrântă.

Zâmbi, la naiba, avea tot ce-i era necesar, membre bune şi un metabolism de invidiat, un acoperiş deasupra capului şi o femeie cu care poate va întemeia o familie. Pornind către casă îşi aminti de sugestia Amandei:

– Dacă vom ajunge să ne căsătorim cred că ar fi bine să experimentăm împreună programul „Căsătorie de coşmar”. Am auzit că-l au în dotarea Centrului şi se poate accesa gratuit, la cerere. Ştii, e mai bine să ştim la ce ne putem aştepta…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *