facebook

„Asta a fost” de Alexandru Văluță

Asta a fost

Asta a fost. În momentul ăsta nu mă gândesc la nimic. Am impresia că timpul nu se scurge. Stă în loc. Privirea mea se pierde într-un gol nesfârșit și nu vreau să mă mișc. În camera asta abisală, nimic nu mă poate face mai fericit decât propria mea imaginație. Paralizat în patul simplu din colț, nu are cum să nu mă cutremure tot ce am făcut și cum de am ajuns aici. Doamne.. de n-aș fi făcut-o… Nu mai am motiv să continui…

– BĂ! Te bagi și tu la o rundă? 

Fraza alarmantă a unui individ din depărtare m-a scos din transa mea în care simțeam o liniște sumbră, dar caldă. În depărtare, trei indivizi ghemuiți, întorși cu capul spre mine, așteptau răspunsul meu, parcă de o veșnicie. Înfățișarea lor bine făcută și sentimentul feroce al staturii lor contrastă cu spațiul întins și totodată claustrant. Par niște furnici în comparație cu mărimea camerei în care ne aflăm, iar tavanul întins la infinit accentuează grupul mărunt din celălalt colț. Am dat un răspuns timorat din cap, ce a primit un mormăit iritat din partea lor. Mi-am dat seama imediat că toți poartă aceleași haine ca mine, îmbinându-se într-un unitar portocaliu la masa rotundă. Extenuat de frământarea trecutului, mă aflu la marginea patului, încercând să găsesc orice altă distragere. Totul din jurul meu este alb, cât văd cu ochii. Astfel, sunt iar hipnotizat într-o postură contemplativă, care mă trage din nou în propria închisoare mentală. Tot ce voiam era să fiu iubit, dar acum e prea târziu..

– Vrei să-ți explic iar regulile la macao, frățică?

– Bă, taci și joacă. Să vezi tu ce pierzi, mai rău ca la aparate.

– Da bă, te cred, te cred…

Tristețea îmi este smulsă din nou cu forța din suflet, odată cu dialogul agasant dintre doi indivizi de la masă. Nu mă pot concentra la altceva decât la golul rămas înăuntru și la originea distragerii mele. Atenția mi se îndreaptă spre discuția lor. Încercând să îi reped cu gândul de a încheia cât mai curând, ascult concentrat, dar cu privirea în altă parte.

– Măcar ne-a băgat împreună!

– Ca să ce? Să ne enervăm și mai tare între noi, eh?

Doar doi râseră împreună la remarca de adineauri, cel de-al treilea pare că doar încearcă să îi ignore.

– Și acuma ce? Stăm aci bine mersi, da’ nimeni nu zice nimic. Ție ți-a zis cineva ceva?

– Nu, da’ îți convine doi metri sub pământ și nu știu eu?

– Nu bă, da’ totuși… Ne-au scos ăștia de la pârnaie și acuma ce? Să mor eu, mi se pare puțin dubioasă toată treaba asta.

– Nemulțumitului i se ia darul. Ciocu’ mic și ia și joacă.

– Ia mă, ia stai, BĂ!

Deodată, răsunetul vocii unuia dintre ei se îndreaptă în direcția mea.

– Bă, pricăjitule! Tu ce-ai făcut, bă!?

…

Nu am de gând să-i răspund… Și nici să mă gândesc…

Stau împietrit cu privirea în față și încerc să blochez cu mintea orice intrare în conștient. Deodată, un țipăt infernal de alarmă se propagă în camera noastră infinită. Un moment dulce de liniște ne acordă răgaz câteva secunde, după care un vâjâit microfonic se face cunoscut urmat de un anunț:

– Vă rugăm, rămâneți pe pozițiile dumneavoastră și respectați instrucțiunile următoare: Nu vorbiți neîntrebați, nu vă apropiați de personal și nu vă abateți de la instrucțiunile oferite. Pentru nelămuriri, ridicați mâna pentru a obține permisiune de a întreba. Orice tentativă sau faptă ilicită va urma la întreruperea operațiunii și neutralizarea subiecților în cauză. S.A.C, pentru o omenire protejată. 

Toată lumea stă înmărmurită în calmul ce a urmat după anunțul cutremurător. Din capătul îndepărtat al camerei, pe mijloc, albul nesfârșit se desparte în părți opuse, acompaniat de un huruit hidraulic. În zare, încep să discern detaliile unui grup de oameni din ce în ce mai bine: trei gărzi de corp, înarmate cu echipament avansat parcă de pe altă lume, protejează în formație o persoană ce pare la prima vedere un savant. Cei trei indivizi, acum la dreapta mea, devin neobișnuit de muți pentru impresia atât de gălăgioasă de mai devreme. În momentul acesta pot distinge doi dintre ei, ce arată aproape la fel, probabil gemeni: bine făcuți, de aceeași înălțime, tunși scurt și bronzați din cap până în picioare. Singura diferență o face un tatuaj similar unui rechin dar situat pe obraji diferiți. Al treilea individ pare sumbru și rezervat. Dacă nu mă înșel, nu l-am auzit deloc să fi spus ceva în tot timpul ăsta. Puțin mai înalt decât cei doi, cu părul cărunt și barba neîngrijită, conturează bine forma unui bărbat robust și înrădăcinat în pământ.

Stai… mai este o persoană în capăt. Nu l-am zărit până acum. Înfățișarea lui este una schiloadă și încet cocoșată. Cea mai mică adiere de vânt pare că îl poate dărâma de pe picioarele sale ca două bețe.

Fără alte abateri, savantul se afirmă neîntrerupt:

– Bună ziua, oameni buni. Veți avea două sarcini pe ziua de azi. Prima sarcină începe acum.

Savantul își scoate un pix și un carnet.

– Cine și ce dorește de mâncare?

Toată lumea ezită la întrebarea îngrozitor de normală.

– Haideți, nu am toată ziua. Cine și ce dorește pentru prânz?

– Livrați KFC?

Se auzi o voce dintre noi, pe un ton glumeț și arogant, probabil a unuia dintre gemeni.

– Da, și cine mai vorbește fără să ridice mâna va fi neutralizat. Următorul.

Acum, fiecare mână se ridică treptat, urmată de comanda fiecăruia: McDonalds pentru cel de-al doilea geamăn, fasole gătită bărbatului robust și în final pizza, tipului schilod. După cerințele tuturor, atenția se aruncă asupra mea.

– Dumneata ce dorești? Poți vorbi.

– … Nimic.

– În regulă, puteți pleca. Mâncarea va ajunge imediat. Mă voi întoarce după ce veți termina, pentru a doua sarcină.

Fără alte explicații, omul de știință se întoarce scurt și brusc, mergând simultan cu gărzile de corp din preajma sa, până când se fac nevăzuți în albul infinit. Mă întorc în patul meu, iar fără alte gânduri, mă întind, încercând să ignor foamea. Închid ochii și încerc să dorm pentru măcar cinci minute, însă mă împiedică zgomotele de pe fundal ale colegilor mei, care, din câte aud, se înfruptă bine cu masa cerută. Nu pot decât să stau și să ascult… Asta merit.

După scurt timp, un al doilea huruit hidraulic tresaltă pe toată lumea, iar savantul de adineauri, de data asta grăbit, ajunge la noi cât ai clipi, alături de gărzile sale.

– Okay, ați terminat. Foarte bine, toată lumea e aici. Ascultați bine: fiecare dintre voi veți fi grupați doi câte doi și veți merge în spatele unei gărzi, în șir indian, pe toată durata drumului. Tu de acolo, vei fi în spatele gărzii rămase.

Savantul ridică un deget spre mine.  

– Nu vorbiți, nu atingeți și nu faceți nimic altceva din ce v-am zis. Orice abatare va duce la neutralizarea voastră. Ați înțeles?

De nicăieri, o mână se ridică ferm aparținând individului robust.

– Permisiune aprobată, spuneți.

– În ce va consta ultima „sarcină”?

– Veți afla cât de curând. Gruparea.

Gărzile încep să avanseze spre noi, iar toți ceilalți încep să se ordoneze după cum au fost instructați. Acum cu șirul indian complet, ne îndreptăm spre zona incertă de unde au venit intrușii camerei noastre. Mergând la unison, savantul făcu un gest cu mâna, iar deodată, același zgomot hidraulic de mai devreme a dezvăluit ieșirea din camera nesfârșită. Căscând ochii larg, nu mi-a venit să cred priveliștea din fața mea:

Drumuri din tablă suspendate, parcă prin magie, se întindeau la infinit, atât deasupra cât și dedesubtul nostru, într-o ordine repetată și bizară. Pe alte drumuri puteam să prind cu coada ochiului șiruri asemănătoare că al nostru. Nu-mi vine să cred că astfel de loc poate exista în viață reala, ar trebui să fie imposibil, dar peisajul de nedescris este o dovadă vie. Uimirea noastră este întreruptă odată cu destinația marcată de un scris pe perete: 9734. Același zgomot repetitiv hidraulic acompaniază ușile gigantice care fac loc unei încăperi cu totul diferite față de tot ce am văzut până acum. O cameră largă în forma unui pentagon, cu podeaua și pereții din ciment, ne dă un sentiment de incertitudine și reținere. În momentul în care zărim pe tavanul înalt o gaură întunecată, ce pare că nu își are locul în acest spațiu, privirile noastre ascund o frică incomparabilă. Din nou întrerupți din investigarea camerei, savantul spune:

– Am ajuns. Așteptați următoarele instrucțiuni adresate și stați pe poziții.

Înainte să plece, se oprește în loc, iar fără să se întoarcă, spune:

– Baftă băieți…

Și cu asta, iese din cameră alături de gărzi, lăsându-ne singuri și fără scăpare. Fără să avem timp de gândire, luminile se sting imediat, iar fiecare dintre noi începe să se panicheze. Deodată, un vâjâit microfonic se propagă în cameră, alături de o voce:

– Vă rugăm respectați instrucțiunile cu vehemență. Cei ce nu vor coopera vor fi neutralizați. Programul începe în trei secunde.

Toată lumea stă înmărmurită la auzul anunțului.

– Vă rugăm să vă deplasați fiecare dintre voi într-un colț al camerei. Aveți la dispoziție treizeci de secunde.

După cum aud, toată lumea s-a pus în mișcare, bâjbâind prin întuneric. Am ajuns într-un final cu fața la unul dintre colțuri.

– În următoarele două minute, vă rugăm să nu vă întoarceți. Cronometrul începe acum.

O liniște deplină după ecoul vocii mă trimite într-o stare de adrenalină pe care n-am mai avut-o până acum. Nu se mai aude nimic. Ne este prea frică pentru a spune ceva. Deodată, vag și incert, un zgomot ca și cum ceva a căzut de la înălțime se termină într-o bufnitură solidă pe cimentul care s-a cutremurat sub picioarele noastre. Dintr-un capăt îndepărtat se auzi unul dintre gemeni:

– Ce morții mei se întâmplă, bă!? Marcu! Unde ești, bă? Ce naiba-i asta? AAAAAAAAAAAA!

Un strigăt terifiant de oroare se propagă în cameră, urmat de un zgomot repetat, parcă de măruntaie și sânge peste tot. Deodată, evenimentul auditiv morbid este tăiat de anunțul aceeleiași voci distorsionate:

– 295 a fost neutralizat.

Panicat, strigătul celui de-al doilea geamăn se aude în ecou:

– MARIUS! BĂ, EȘTI BINE? CE DRACU!?

Același zgomot de eviscerare acoperă camera în mod neîntrerupt. Cu o ultimă bufnitură de pământ, este liniște din nou și începe să mi se facă rău iar capul rămâne gol.

Vocea vâjâită își face cunoscută iar prezența:

– 296 a fost neutralizat.

Acum, pași înceți, aproape silențioși, cutreieră camera din ce în ce mai repede.

…

…

…

Un hârâit gutural, aparțînând parcă unui monstru, este acum la urechea mea dreaptă. Mușchii mei împietresc de durere iar părul meu se zburlește odată cu sângele ce îmi îngheață în vene. Imediat, din alt capăt al camerei, bărbatul robust strigă:

– NU VĂ MAI ÎNTOARCEȚI, ORICE AȚI AUZI!

Strigătul său îmi aduce o oarecare siguranță, chiar dacă această entitate anormală este încă lângă mine, la câțiva centimetri distanță. Orice este acest monstru, acum a început să se îndrepte spre ceilalți, să îi testeze. Doar un hârâit furios se mai aude în afară de pașii repeziți de colo-colo. Deodată, se oprește în loc și un vuiet de aer vertical se răzbate până în vârful tavanului, pe semne unde e gaura. După un zgomot vag de zgârieturi și târât, toți suntem cuprinși de o liniște de mormânt. În final putem respira oarecum ușurați, dar nu putem să ne lăsăm garda jos, având în vedere ce s-a întâmplat. 

Din capăt, strigă bărbatul:

– Toată lumea e în regulă!?

Îndrăznesc să răspund:

– Da! Suntem ok, cei rămași cel puțin…

Brusc, luminile orbitoare mă fac să-mi încrunt privirea. Nu vreau să mă uit prin preajmă, să văd oroarea lăsată de acea monstruozitate macabră. Încerc să îmi deschid ochii cu prudență, asteptandu-mă la ce e mai rău, dar în fața mea îi văd doar pe restul colegilor mei și camera netulburată. Mă așteptam la un peisaj grotesc și cutremurător până în măduvă oaselor, însă lipsa dovezii a ce s-a întâmplat până acum mă neliniștete. Cum e posibil să nu rămână nimic? Unde sunt gemenii, sângele și rămășițele lor?

Până să raționalizez totul, anunțul deformat se aude din înaltul camerei:

– Programul se încheie aici. Așteptați personalul pentru a fi escortați în camera dumneavoastră. Mulțumim pentru cooperare. S.A.C, pentru o omenire protejată.

Locul ăsta e mai bizar decât orice pe lume…

La puțin timp de la înștiințare, același savant care ne-a lăsat de izbeliște, intră alături de gărzile sale în încăpere. Fără să piardă timpul, spune:

– Haideți, aveți sarcini noi…

Înmărmurit, mă uit la ceilalți care au o frică pe care nu o pot ascunde pe chipurile lor. În final, ne adunăm și mergem înapoi în cameră. Casă, dulce casă… Singurul nostru loc în care ne simțim în siguranță…

După ce ne-am aliniat iar în formație, savantul zise:

– Bine, băieți. Următoarea sarcină: Ce vreți de mâncare?

Minunat, numai la mâncare mă gândesc acum. Ce naiba e cu locul ăsta?  De ce trebuie să participăm la “proiectele” astea?

Înainte să întreb ce am pe minte, mâna bărbatului robust se ridică, iar omul de știință zice:

– Permisiune aprobată, spune.

– Fasole gătită și pâine, vă rog.

– Bine, dumneata?

Savantul gesticulează spre mine. Puțin bulversat de schimbarea de situație, mă uit în direcția bărbatului, după care la omul de știință și răspund:

– Și eu aș vrea fasole gătită, vă rog…

– În regulă, dumneata, cel mai scund?

– Uhmm, vreau mâncare chinezească, tăiței!

Fără să spună nimic, savantul termină de scris și iese cât ai zice pește. Acum ne aflăm iar în singurătatea de la începutul zilei, fiecare găsind locul său de solitudine. În timp ce stau în patul meu confortabil, simt o prezență în spatele meu. Fără ezitare, figura înaltă spune:

– Cum te numești?

– … Alex

– Victor. Încântat. Hai la masă.

Dialogul se încheie cu o strângere de mână voinică, după care pleacă spre masa rotundă unde este deja și celălalt individ. În acest moment, simt cum o piatră mi se ia de pe inimă. În final, parcă pot respira liniștit. Mă ridic la pas voios și mă îndrept spre masă, cu speranțe noi pentru conversație și, cine știe, poate prietenie. La masă, bolurile cu mâncare și cei doi colegi rămași mă așteaptă nerăbdători. În timp ce mă îndrept spre scaun, tipul scund se repezi la mine să dăm mâna forțat:

– Sebastian. Încântat!

– Uhm, Alex.. De asemenea…

Pe cât de repede veni, atât de repede și plecă. Deodată, Victor spuse:

– Lasă-l în pace să mănânce! Poftă mare, Alex!

– Mulțumesc, la fel și ție.

Mă așez și observ cu o foame nestăvilită bolul plin de fasole gătită din fața mea în timp ce restul înfulecă de zor. Încep să mănânc, iar fiecare înghițitură mă înmoaie pe interior și stomacul doare din ce în ce mai puțin. În timp ce savurez ultimele linguri, Victor mă abordează:

– Uite, stiu că ești confuz. Toți suntem. Nimeni nu știe ce e locul ăsta și de ce facem toate astea. Am auzit totuși de la gărzi când am ajuns aici că dacă terminăm toate “programele”, ne eliberează. Și ne șterg și cazierul.

– …

– Nu iți surâde vestea? …De ce ai ajuns aici?

– …

– Okay… uite nu trebuie să zici nimic dacă nu vrei. Eu nu mă laud cu ce am făcut… Doi bădărani mi-au ars brutăria. Unul din ei a scăpat, nu l-am văzut la față, dar celălalt a primit mai mult decât merita… M-a luat valul… Am promis că voi avea grijă de ai mei. Dar n-am ajuns la timp să-i salvez…

În următoarea secundă, Sebastian se repezi în discuție cu Victor:

– Am dat foc la un azil de bătrâni! Douăzeci și patru de morți! Și-și am mai dat încă odată foc la-

…

Victor se ridică încet în picioare cu o privire demonică și pumni încleștați.

– Dacă ai terminat, pleacă de la masă în momentul ăsta.

– Cum adică? Da’ nu ziceam cine a făcut ce!?

– PLEACĂ!

– CE BĂ? …Lasă că vezi tu…

Sebastian se ridică și mormăiește furios, în timp ce fuge cu coada între picioare. Întors înapoi la masă, Victor continuă conversția cu mine:

– Scuze că am țipat, dar tipul ăla e prea de tot. N-am încredere în el. Și nici tu n-ar trebui. Pari singurul rămas care are toate țiglele pe casă.

–  E în regulă, nici mie nu îmi priește compania lui.

– Da, în legătură cu mai devreme. Nu plănuiesc să stau aici o veșnicie. Daca reușim să scăpăm, te invit la brutărie. Imediat ce o repar totuși, haha!

– … Nu vreau să ies…

– Aha… Deci chiar ai făcut ceva rău de tot… Eu vreau să încep din nou. Chiar dacă cel mai probabil nu merit, tot vreau să trăiesc, acum că știu mai bine. Dar te înțeleg și cred că… cel mai greu, e să te ierți pe tine… stai liniștit. Dacă vrei vreodată să-mi spui-

Pe neașteptate, zgomotul mecanic al ușilor se face cunoscut în încăpere odată cu marșul rapid al savantului alături de gărzile sale. Acesta se oprește în fața noastră și spune:

– Ați terminat? Bine. Ridicați-vă, aveți treabă. Următoarea sarcină vă așteaptă.

Ne aliniem rapid în aceeași formație ca de până acum și pornim iar la posibila noastră pieire. Ajunși în cameră, ușile se închid în spatele nostru iar noi ne întoarcem la o priveliște simplă dar neobișnuită. Un radio vechi și misterios aflat în mijlocul încăperii ne așteaptă. Cu o privire incertă și precauție ajungem încet-încet la el. Fără să dea de știre, radio-ul scoate o muzică bizară și repetitivă care creează un ecou în întreaga încăpere din difuzoarele sale. De nicăieri, frunziș, iarbă, copaci, rădăcini și vegetație exotică începe să crească prin ciment și pereți din ce în ce mai repede. Brusc, Victor spune:

– Nu știu ce naiba se întâmplă dar stați în mijloc, nu atingeți radioul, și nici verdeața.

Vegetația începe să se răspândească spre mijloc dar se oprește la un pas de noi, încolțindu-ne într-un cerc strâmt. Tensionați din cap până în picioare, nu îndrăznim să mișcăm un mușchi. Sebastian, rupe tăcerea de nicăieri:

– A-auzi, Alex?

– D-Da?

– Poți să stai aici puțin? E mai mult spațiu.

Fără să mă gândesc am urmat instrucțiunile sale. În momentul în care am ajuns în locul menționat, mă trezesc dezechilibrat și îl lovesc din inerție pe Victor. Oprit de corpul său mare, îmi dau seama că am avut un efect de domino. Timpul se mișcă cu încetinitorul și mă întorc panicat iar privirea mea cuprinsă de oroare se fixează de cea a lui Victor, în timp ce cade în vegetație. În momentul impactului cu solul, Victor nu are timp să scoată o vorbă și imediat rădăcini, crengi și frunze străpung și acoperă corpul său din cap până în picioare într-un mod violent.

…

Capul meu este gol și nu-mi vine să cred ochilor. Nu mai aud nimic. Mă întorc șocat și scos din fire spre Sebastian care sare de bucurie și îl iau de guler:

           – CE NAIBA AI FĂCUT?!

           – HAHAHA! Am zis eu că o să vadă! E mai tare să moară așa decât în flacări!

           – CE TOT SPUI ACOLO, IDIOTULE?!

           – HAHAHAHA! Nu s-a prins prostul! Eu eram atuncea! “Doi dobitoci”. Asta a fost pentru Vlad! HAHAHAAHA!

– …

           Sângele meu fierbe și lacrimile îmi curg șiroi pe obraji. Cu pumnii încleștați de gulerul său îl azvârl cu putere în iarbă. Râsetul său de maniac este îngropat de sicriul din plante iar anunțul microfonic proclamă sfârșitul său: 298. Rămas de unul singur, cad în genunchi și tremur cumplit din măduva oaselor, uitandu-mă la mâinile mele.

…

Fără să realizez, mă aflu înapoi în cameră… Privesc prin bolul de fasole gătită din fața mea incapabil să mișc un mușchi sau gând… O goliciune îndurerată mi-a înlocuit sufletul… Nu știu de cât timp stau paralizat în felul ăsta dar de nicăieri, savantul îmi pune mâna pe umăr și spune:

– Haide, e ultima sarcină. Daca reușești, ai terminat… Sper să scapi.

Ca o străfulgerare, mi-am dat seama ce a vrut atunci să spună Victor. Cu lacrimi în ochi, mă ridic și încep să merg alături de omul de știință. Acesta mă conduce până la ușile ultimei încăperi și spune:

– Scuză-mă, înainte să intri, cum te numești?

– Alex.

– Gabriel. Încântat de cunoștință.

O privire de amărăciune se citește pe chipul său în timp ce dăm mâna strâns. După aceasta, cu reținere, Gabriel se pierde în depărtare iar ușile enorme se închid.

           Sunt singur. Pustnic în camera asta goală, albă și rece. Dintr-un motiv anume, nu se aude nicio instrucțiune. Am un sentiment neplăcut și tensiunea mă chinuie neîncetat. Nu știu ce să mai fac, simt că vreau să renunț, dar trebuie să continui. Dacă reușesc voi putea să o iau de la capăt. Pentru familia mea, Victor și în final… pentru mine. Încep să observ camera de la stânga la dreapta, dar nu zăresc nimic. Fără nicio alegere rămasă, mă uit deasupra mea.

Vocea distorsionată se aude în ecou infinit:

– 299 a fost neutralizat.

 Îmi este imposibil să raționalizez ce văd în fața mea, dar măcar știu un singur lucru acum. Așa se simte la final de drum, huh? E în regulă… Am acceptat… Îmi pare rău că nu am reușit… Chiar acum am înțeles, dar e prea târziu… Eram gata să o iau de la zero… Doamne.. sper că mă poți ierta și tu… Paralizat în mijlocul camerei, nu are cum să nu mă cutremure tot ce am făcut și cum de am ajuns aici. În camera asta abisală, nimic nu mă poate face mai fericit decât ultimele gânduri rămase. Privirea mea se pierde în nebuloasa nesfârșită și nu pot să mă mișc. Am impresia că timpul nu se scurge. Stă în loc. În momentul ăsta nu mă mai gândesc la nimic… Asta a fost.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *