Fântâna

Vântul șuiera sălbatic, precum un torent de întuneric ce zguduia copacii și îi făcea să se legene în negura nopții. Mama natură își săruta cu ajutorul său fiecare creație, în timp ce râul, reflectând lumina puternică a lunii pline, strălucea și scânteia, curgând fără zgomot. Dincolo de el, pe un delușor la margine de sat, într-o casă bătrânească cu pereții decojiți și mucegai strâns la colțuri, un copil tremura sub pătura groasă, trasă până peste frunte, în timp ce o peliculă de sudoare își făcu loc între pielea lui albă și materialul pijamalei din bumbac. Oricât încerca, îi era imposibil să-și controleze respirația. Cântecul bufniței i se părea înfiorător, tresărind de fiecare dată când pasărea răpitoare începea din nou să curme liniștea nopții.

            Nu avea de gând să iasă prea curând din ascunzătoare, de teamă că umbrele ramurilor groase s-ar putea întinde pe pereți, dând astfel naștere unei arătări odioase, unei dihanii ce avea să-l apuce de picioare și să-l tragă afară.

            Îi era atât de cald, iar în jur miroasea a mușchi umed, în combinație cu lemn mucegăit, flori și pin.

            Casa bunicii era veche și șubredă, făcând zgomote la cea mai mică adiere de vânt. Lemnul și balamalele scârțâiau aproape încontinuu, de parcă totul s-ar fi dărâmat în orice moment. Prin pereții subțiri, acoperiți de mucegai și umezeală, o auzea cum sforăie.

            Bufnița începu din nou să cârâie, iar broboanele de transpirație i se adunaseră copilului pe frunte, scurgându-i-se pe tâmple și pe pleoape. Se șterse cu plapuma. Din când în când, o dădea la o parte ca să mai ia câte o gură de aer proaspăt.

            Tresări și se cufundă și mai mult în ascunzătoarea sufocantă atunci când podeaua începu să scârțâie, de parcă cineva ar fi pășit pe ea. Se auzea din ce în ce mai tare, apropiindu-se de camera în care dormea. În mintea lui de copil, credea că plapuma era precum o armură impenetrabilă, menită să-l protejeze de dihaniile și arătările nopții, incapabile să sfâșie materialul învechit, gros, din lână.

            Nu ar trebui să fii aici.

            O voce precum o șoaptă în bătaia vântului i se strecură în minte.

            — Bunico? rosti el cu vocea tremurândă și răgușită, însă ea nu îi răspunse.

            Sforăitul începu din nou de cealaltă parte a peretelui.

            Televizorul vechi pocnea încontinuu, iar acestei serenade nocturne i se alătură și ticăitul ceasului de pe peretele din hol.

            Își adună tot curajul din lume ca să dea la o parte armura și să se mai bucure de o gură de aer, în timp ce scrută camera cu privirea împăienjenită. Nu vedea prea clar din cauza lacrimilor ce i se adunară în colțurile ochilor, însă fusese suficient încât să-l facă să se bage înapoi. Umbrele copacilor arătau ca niște gheare menite să sfâșie pereții și să-i apuce corpul firav, trăgându-l afară pe geamul larg deschis.

            — Ai nevoie de aer curat, îi spunea bunica în fiecare seară înainte de culcare, în timp ce-l deschidea larg și punea un bibelou cu un cal pe două picioare pe post de suport.

            Nu avea voie să-l închidă. Încercase de câteva ori, dar niciodată nu-și mai amintea ce se întâmpla după…

            Cu toate astea, îi era atât de cald și de sete, încât își simțea gâtul uscat și îl durea de fiecare dată când încerca să-și înghită saliva. Avea nevoie disperată de o gură de apă… Își adună toate puterile ca să meargă în căutarea ei. Tremurând din toate încheieturile, dădu plapuma la o parte și se ridică în șezut. De data asta, cu o fărâmă de curaj pe care și-o impuse singur, camera nu mai părea chiar atât de îngrozitoare. Se apropie de geam și își așeză o mână pe pervazul rece, observând fântâna din blocuri de piatră, dărâmată de jumătate.

            Locul tău nu-i aici!

            — Să nu te apropi de fântână! îi amintea bunica uneori, cu o combinație între teamă și furie în glas. Niciodată! M-ai auzit!?

            Copilul dădea din cap aprobator de fiecare dată, semn că înțelegea, însă în realitate nu era adevărat. Niciodată nu îi explicase de ce nu avea voie să meargă acolo, cu toate că uneori o mai vedea pe bunica pe geam cum dădea târcoale locului la ceas de seară, uitându-se în stânga și-n dreapta, dar nu reușise niciodată să stea prea mult și să vadă ce face, căci de fiecare dată femeia își întoarcea capul înspre geamul de la camera lui, iar el era nevoit să se ascundă. Tremura lipit de perete câteva secunde, însă, când revenea, bunica lui deja nu mai era acolo.

            Se răsuci lent pe călcâie, începând să respire cu greutate atunci când umbra de după ușă îi aruncă o privire strălucitoare, holbându-se la el, ochii arătându-i de parcă ar arunca pumnale însângerate către copilul ce se sprijinea de pervaz cu palmele. Îl strângea atât de tare, încât degetele i se albiră. S-ar fi dat mai în spate, însă nu avea loc. Mâna îi alunecă, astfel că bibeloul sub formă de cal ce sprijinea geamul căzu la podea, spărgându-se în zeci de cioburi. Parcă sunetul se auzi cu încetinitorul, iar copilul stătuse acolo câteva minute bune până când sunetul încetă să se mai răspândească, iar geamul îl lovi cu putere în față. Fugi de acolo și începu să plângă, împiedicându-se de covorul rotund, cu motive florale, din mijlocul camerei, plin de praf și de păr.

            Geamul se trânti cu putere, ademenit de curenții de aer din exterior.

            Sforăielile încetară.

            Stând așa, în șezut și masându-și nasul, sleit de puteri, copilul observă că arătarea cu ochi sclipitori nu era altceva decât soba, decorată cu două bibelouri albe de-o parte și de alta, pe suporturile de pe margini. Văzând acestea, își șterse lacrimile cu materialul pijamalei și își trase nasul.

            — Gerry! Bunica lui apăru în prag, terifiată și ținând în mână o coadă de mătură. Dumnezeule mare, ce s-a întâmplat!?

— Mă simt… rău…

Pentru că locul tău nu-i aici!

            Bătrâna se năpusti asupra lui, strângându-l puternic la piept, însă trupul ei deveni tensionat și se retrase imediat ce văzu geamul închis.

— Ce ți-am spus eu ție? se ridică în picioare, iar vocea îi era acum total schimbată, mai rece, mai distantă, deloc asemănătoare cu cea de acum câteva clipe.

Nici măcar nu observă cioburile sparte, împrăștiate pe podea, sau faptul că Gerry avea hainele leoarcă de transpirație și tremura din toate încheieturile.

            — Mi s-a făcut… sete…

            Abia putea să vorbească, având frisoane puternice. Ramurile copacilor erau gata-gata să-l înhațe, în timp ce lumina lunii pline îl orbea.

Bunica deschise geamul larg, fixându-l cu unul dintre papucii din picioare. Se mișca greoi, căci ridurile adânci de pe piele, degetele strâmbe și cocoașa ce o purta în spate ca pe o povară a faptului că ajunsese la o vârstă atât de înaintată, își spuneau cuvântul.

— Așa, murmură. Nu-i mai bine?

Copilul nu răspunse, ci doar se uita cu o grimasă la acoperișul fântânii ce se ivea vag pe geam.

— Acum, apă, bolborosi bătrâna, mișcându-se cu greutate prin cameră. Apă, apă… stai să îți aduc apă, îngăimă.

Fântâna… își aminti.

— Bunico, ce e în fântână?

Femeia se opri în prag, cu spatele la el.

— Nimic.

Nici măcar apă nu e, doar…

— Nici măcar apă?

— Nu.

… doar ceva mult, mult mai rău.

— Deloc?

Bătrâna expiră prelung, ca și când era deja sătulă de discuție.

— Gerry, e doar o construcție veche, îi spuse, dar copilul parcă simți în vocea ei un tremur. Nici măcar nu ar mai trebui să fie acolo, continuă ea, vocea frângându-i-se la final, de parcă știa că, în ciuda faptului că o durea să admită asta, așa era cel mai corect; fântâna trebuia să dispară.

— Așadar… nu o putem folosi? insistă el.

Dar ea îi spuse din nou că nu, iar el începu să-i ceară apă din fântână și să se isterizeze și să plângă atunci când ea îl refuză, punând totul pe seama faptului că se simțea îngrozitor, fiindu-i și cald și frig în același timp, iar bunica nu înțelegea că el suferea în liniște în fiecare seară în care îl obliga să doarmă cu geamul deschis și să audă bufnița aia nesuferită!

— Vreau apă de la fântână! urlă el, apoi trecu val vârtej pe lângă bătrână și trânti ușa de lemn de la intrare atunci când ieși afară.

— Gerry!

Abia se mișca, darămite să alerge după el. Cu toate astea, se străduia din toate puterile să țină pasul, disperată că nepoțelul ei drag ar fi ieșit afară pe stradă și i s-ar fi întâmplat ceva.

— Vino înapoi, Gerry!

Nu o asculta, Gerry, vino la fântână să bei apă!

Își ținea poalele fustei ridicate, în timp ce copilul alergă direct spre fântână.

Poate că era de vină frica față de tainele nopții, sau poate că era sătul de regulile stricte ale bătrânei, sau, cine știe, era doar un moft copilăresc, însă nu voia apă de la robinet. Voia de la fântână. Ceva îl atrăgea acolo, ceva necunoscut. Era curios și înșfăcă o cană ciobită de pe băncuța din lemn mucegăit, apoi fugi către ea și se sprijini cu pieptul și palmele de pietrele reci.

Era oarecum amuzat că își punea bunica în dificultate. Până la urmă, nu era decât un copil.

— Gerry, vino aici imediat!

Zâmbetul copilului pieri. Fântâna nu era deloc adâncă, dimpotrivă, în ciuda întunericului, putea să vadă clar ceea ce zăcea pe fundul ei.

Tresări, scăpând cana din mână, iar aceasta se lovi de pământ și se rostogoli câțiva pași mai încolo.

— Gerry!

Ea a fost!

— Gerry!

Copilul se întoarse pe călcâie, cu buza de jos tremurândă.

Încercările bătrânei de a-i explica să intre în casă nu funcționau.

Și apoi…

Fugi!

Deschise ușița curții și o luă la goană pe lângă râu, apoi peste pod, urmând drumul ce ducea către inima satului. Avea nevoie de ajutor, avea nevoie de cineva care să-l salveze, să-l creadă…

Se uită în urmă și aproape că se împiedică. Bunica alerga cu greutate după el, mai mult târâș, ținându-se de șold. Îl speria. Îl înfiora. Era, în momentul acela, al naibii de înfrigurat și de îngrozit, căci bătrâna avea acum în privire altceva… nu căldură, nu blândețe, ci disperare și săgeți ce-i străpungeau micului Gerry întreg trupul, făcându-l să se cutremure.

Era desculț, iar pietrele ascuțite și pământul tare îi făceau tălpile să sângereze.

Dar el nu avea de gând să se oprească…

Niciodată.

*

            Răsăritul Soarelui surprinse mulțimea ce stătea adunată în jurul trupului neînsuflețit și îmbrătrânit de vreme, în timp ce mașina poliției își făcu în sfârșit apariția pe drumul prăfuit, plin de gropi. Se opri la câțiva metri distanță, iar dinăuntru ieșiră doi polițiști durdulii, în uniforme. Își aranjară concomitent pantalonii și oftară adânc după drumul din oraș, deranjați și iritați de faptul că fuseseră nevoiți să parcurgă o asemenea distanță.

            — Ce avem aici? întrebă unul dintre ei cu superioritate.

            Mulțimea murmura, oamenii se înghesuiau unii peste ceilalți doar ca să vadă mai bine imaginile, în timp ce din ce în ce mai mulți ieșeau din case și se alăturau spectacolului, iar bărbații cu burtă și chelie fuseseră nevoiți să înoate printre săteni ca să ajungă în sfârșit la cadavrul ce zăcea într-o poziție nefirească.

            Unul dintre ei fluieră prelung, ducându-și ambele mâini la curea.

            — Ce zici de asta, Percy?

            — Ce mama naibii…!?

            Întreg trupul i se cutremură la vederea acelui corp scorojit și căzut la pământ, încălțat cu un singur papuc.

— Nu a mai alergat cu noaptea în cap de nebună de aproape un an, comentă cu regret o femeie din mulțime, aflată între două vârste. Păcat, ai fi spus că și-a revenit, adăugă apoi cu dispreț și schimbându-și radical tonul vocii, ca și când prima dată ar fi jucat doar un rol.

            Percy se dădu un pas în spate, ciocnindu-se de un trup firav și slăbănog al unui bătrân.

            — Eu le-am spus că Nancy nu avea toate țiglele pe casă, spuse bătrânelul cu vocea tremurândă și înecată, aproape șoptită, dar nu a vrut să mă asculte nimeni. Făcu un gest cu bastonul din lemn în aer, ca și când ar fi vrut să îndepărteze o muscă enervantă. Femeia aia nu ar trebui lăsată să locuiască singură, ar trebui dusă și internată la un spital.

            Cu toții își îndreptară atenția spre el.

            — Cum adică? întrebă colegul lui Percy, Don.

            O fetișcană de vreo cincisprezece ani, cu rochie până în pământ, batic roșu și un coș împletit în spate se alătură și ea discuției.

            — Uneori, doamna Nancy alerga noaptea pe străzile din sat, strigându-l pe Gerry să-l aducă înapoi acasă, sau alteori, când treceam pe lângă casa dânsei, o vedeam cum plânge lângă fântână, uneori cu orele, căci la întoarcere o găseam tot acolo.

            — Gerry? pufni Don. Cine naiba-i Gerry? întrebă, uitându-se prin mulțime și netezindu-și mustața cu degetul mare și cel arătător.

            Fetișcana se sperie de atitudinea lui, dar celălalt polițist, Percy, îi făcu semn să continue.

            — Nepotul dânsei.

            — Păi nu locuia singură?

            Don își puse ambele mâini în șolduri și începu să analizeze trupul lipsit de viață, tușind de câteva ori cu greutate, din fundul plămânilor.

            — Ăia de la ambulanță ar trebui să fie aici din clipă-n clipă, rosti, ștergându-și gura cu materialul cămășii.

            — Totuși, spuse Percy, dacă are probleme, de ce nu o duce cineva unde-i e locul?

— Am încercat să luăm inițiativa cu toții, da’ n-am avut cu cine… Nancy începuse să fie isterică, să urle, ridică bătrânelul din umeri. Am lăsat-o în voia sorții.

— Nu mai are pe nimeni, spuse o femeie aflată între două vârste, țâțâind dezaprobator. Nimeni care să se intereseze de ea… De douăzeci de ani e așa, se chinuie singură, nu vrea niciun fel de ajutor. Toate rudele au abandonat-o, nu mai știe nimic de nimeni, da’ mie mi se pare că nici nu vrea să audă. S-a închis în ea de atunci… Nici soră-sa nu a mai trecut pe la ea, deși, culmea, erau atât de apropiate odată…

— Păi și Gerry, ăsta? De ce dracu’ nu are grijă de ea, în loc să o pună pe drumuri?

Mulțimea nu scoase niciun sunet preț de câteva secunde, făcându-i pe Don și pe Percy să se simtă inconfortabil, aflați în mijlocul lor și fiind urmăriți de toate acele perechi de ochi bulbucați și goi.

— Gerry e mort, domnule, își drese fetișcana glasul, văzând că femeia în vâstă nu avea de gând să continue. A murit acum vreo douăzeci de ani, poate douăzeci și unu.

Polițistul aproape că își regretă tonul vocii de mai înainte.

— De atunci, continuă ea, s-a izolat de toată lumea, de copii și nepoți și chiar și de noi, nu a mai ieșit în sat, abia o vedeai la cumpărături în piață, la o vorbă seara pe bănci. Nici vizitatori nu mai voia… la ea în casă mereu era frig și puțea îngrozitor, cică nu închidea niciodată geamul, mai ales noaptea, ca Gerry să poată să o viziteze.

— Aha, îngăimă Don, simțindu-se inconfortabil și trăgând în permanență de gulerul cămășii.

Obrajii umflați îi erau acum de o culoare trandafirie.

Uitându-se pe drum după ambulanță, Percy dădu frâu liber unei întrebări ce-l măcina de când auzise relatările sătenilor.

— Dar, totuși, o culegeați noaptea de pe străzi? Ați lăsat-o să trăiască așa? Înțeleg că nu mai avea pe nimeni, dar asta nu e o scuză ca să nu o ajutați, să îi explicați faptul că e un pericol, și pentru societate…

Mulțimea murmură, fără ca cineva să răspundă ceva clar. Percy era convins de un lucru, și Don la fel. Asta le era mentalitatea, aceptarea. Fuseseră atât de obișnuiți cu ea, încât o vedeau ca pe ceva ce făcea parte din comunitate, nebuna satului, bătrâna din deal pe care nu o vizita nimeni, dar despre care vorbeau cu toții.

Don se lăsă pe vine, inspectând curios trupul, ca un dulău al poliției ce adulmeca aerul din jur. Se încumetă a-i lua pulsul, tresărind atunci când constată că îl simți vag, foarte slab.

— Ajută-mă, Gerry, murmură ea, cu obrazul lipit de pământul tare.

Se împletici în propriile picioare, speriindu-se de parcă nu mai văzuse niciodată așa ceva, în ciuda carierei lui.

— Ești bine, omule? se interesă Percy.

— Mama mă-sii! pufni. E vie, are nevoie de îngrijiri!

Ambulanța sosi la scurt timp, iar din ea se iviră trei bărbați îmbrăcați în alb. Alături de ei, o bătrână cu par cărunt și electrizant, alergă cocoșată către mulțime, dând la o parte oamenii ce-i stăteau în cale.

Văzând oroarea dinaintea ei, căzu în genunchi.

— Oh, Nancy, îmi pare atât de rău…

Îi luă capul în palme și îi mângâie fruntea rece.

— Gerry…

— Nu trebuia, nu trebuia să facem asta… nu trebuia… Uită-te la mine, surioară, nu s-a întâmplat nimic, bine? Nu…

— Ajută-mă… Piciorul meu…

— Te ajut, te ajut, bolborosi și îi luă mâna într-a sa. Totul va fi bine, n-am făcut nimic, nici tu, nici eu…

Dar viața se scursese deja din Nancy…

— Te rog, vino înapoi! Promit că am să am grijă de tine, promit că nu am să mai plec, izbucni ea în hohote de plâns, doar întoarce-te… Nu am făcut nimic…

— Ce nu ați făcut? se interesă Don.

Femeia închise ochii și clătină din cap, permițându-le lacrimilor să se scurgă pe obraji în jos, ocolind cu pricepere ridurile adânci.

Percy se uită în jos, căutând cu privirea ceva.

— Unde a fost înmormântat Gerry?

— N-Nu știm, răspunse un glas tremurător. Au refuzat ceremonia, iar la cimitir nu există nicio piatră de mormânt. O fi fost dus altundeva? Noi habar n-avem, să ducem și noi o floare, o rugăciune… Nu cred că Gerry îi aici…

Fetișcana cu coș în spate îl trase pe polițist deoparte de urechile mulțimii și, după ce cuprinse cu privirea scena, își îndreptă din nou atenția către bărbatul rotofei dinaintea ei.

— Să fiu sinceră cu dumneavoastră, Gerry avea opt sau nouă ani când a murit. Priscilla, sora lui Nancy, era în vizită. Cea din urmă trebuia să aibă grijă de nepot până ce maică-sa era plecată cu treabă, dar s-au aprins amândouă într-o discuție și copilul, jucându-se afară, a dispărut brusc.

Percy se încruntă, iar maxilarul i se încleștă.

— Dânsa susține că a murit, că l-au găsit în pădure și l-au îngropat pe nu știu unde, da’ nu știe nimeni mai multe. De atunci a înnebunit și cu fiecare an care trecea, era din ce în ce mai rău…

… când treceam pe lângă casa dânsei, o vedeam cum plânge lângă fântână, uneori cu orele…

            — Și dacă aș merge acum în fântână și m-aș uita, ce-aș vedea?

            În ciuda faptul că nu primi niciun răspuns, știa foarte bine care ar fi fost acela.

            Brusc, tot ce vedea înaintea ochilor parcă se derula cu încetinitorul. Buzele fătucii mișcându-se, mulțimea ce se dădea un pas înapoi, picăturile de ploaie ce tocmai începură să le ude hainele…

            Își întoarse capul cu greutate, simțindu-l greoi, ca o piatră, către ceea ce i se părea acum o scenă de teatru. Când cei de la ambulanță o smulseră pe Priscilla de lângă trupul surorii sale, acum părăsit de esență, ținând-o, în timp ce plângea isteric, întorseseră pe spate corpul lipsit de viață și îl puseseră pe o targă albă, acoperindu-l cu un cearceaf alb, Don înțelesese în acele momente faptul că niciodată, în toată cariera lui, nu fusese mai scârbit decât atunci, văzând imaginea diformă, chipul săpat de riduri adânci, buzele strâmbe și dinții din față lipsă și degetele scorojite.

Nu era vorba numai de o crimă fără voie… de o neînțelegere, iresponsabilitate sau de o greșeală…

În acea zi răcoroasă de miercuri, Don nu era sigur ce-l oripilase mai mult: bunica înnebunită de ceea ce făcuse, gura satului – comunitatea ce prefera să închidă geamurile și să-și lipească pernele de țeastă ca să nu o audă cum urlă noaptea, în loc să o salveze de ea însăși, sau, și mai rău, sora care conștientiza totul cu seninătate și își trăise viața departe de locul acela blestemat, lăsând-o pe Nancy să se afunde singură în oroarea la care luaseră împreună parte acum douăzeci de ani…