Beciul

La numai câteva luni după ce ne-am mutat în noua casă, o așteptam pe mama să vină de la lucru, când mi-a venit o idee pe care aveam s-o regret pentru tot restul vieții.

   Eu și sora mea stăteam pe canapeaua din sufragerie, ne uitam la un film și mâncam floricele. Filmul era o comedie romantică de prost gust pe care am fost silit s-o văd alături de ea numai pentru că pierdusem la piatră-hârtie-foarfece. Pe la jumătatea filmului, mă plictiseam teribil și începusem să examinez cu mai mult interes pereții, așa că m-am gândit să facem ceva amuzant, cum ar fi s-o speriem pe mama când avea să vină de la lucru. Lai și-a dat ochii peste cap și mi-a răspuns cu gura plină de floricele:

   — Mereu te gândești numai la tâmpenii, Jonas. N-am chef de așa ceva.

   — Haide, te rog, o să fie amuzant! am insistat eu, până când sora mea a cedat și s-a răsucit către mine în timp ce câteva floricele au plonjat din castron pe covorul scămoșat.

   — Fie! Ce vrei să facem?

   I-am explicat pe îndelete planul, vorbind aproape fără să răsuflu, și am putut observa cum fața lui Lai se topea într-un rânjet sardonic pe măsură ce ajungeam cu explicațiile la final.

   Mai aveam jumătate de oră la dispoziție, deci trebuia să ne mișcăm repede. Am luat telefonul și am apelat-o pe Lai, iar ea mi-a acceptat apelul, apoi l-am lăsat pe al meu pe canapea, am luat pătura și castronul de floricele și am coborât scările de lemn care scârțâiau prelung la fiecare pas.

   Majoritatea caselor nemțești aveau beciuri, dar al nostru era peste măsură de înfricoșător, unde mai pui că, deși nu locuiam acolo decât de o lună, mama se plânsese deja de două ori că se simțise rău când coborâse să bage rufele la spălat. Casa era și ea foarte veche, construită înainte de Al Doilea Război Mondial, iar atmosfera nu era foarte primitoare. Noi închiriasem apartamentul de etajul al doilea, însă dedesubt nu locuia nimeni, iar geamurile cu vitralii, încrustate în ușile duble de lemn cu vopseaua știrbă, erau sparte.

   Pentru că mama trebuia să apară de la lucru, n-am mai aprins lumina la parter, ca să nu dăm de bănuit. Am coborât în beci cu lanterna de la telefon, pe scara îngustă, care aveau două funii legate în lateral pe post de balustrade, și ne-am pomenit în capătul înfricoșătorului coridor, care avea, de-o parte și de alta, câte două uși de lemn, închise. Ultima ușă din partea stângă ducea în camera unde se țineau mașinile de spălat, iar în celelate trei camere nu intrasem niciodată, până acum.

   Am înaintat până în capătul coridorului, sigur pe mine și fără pic de teamă, știind că sora mea era în spatele meu, probabil admirând tencuiala căzută și țevile ruginite care se întindeau într-o rețea înndoată pe tavan.

   — În care cameră vrei să-l pitești? m-a întrebat ea, iar ecoul vocii ei s-a prelins pe pereți ca o magmă.

   — Nu știu încă. Hai să vedem…

   Am vrut să deschid și ce-a dea doua ușă de pe partea stângă, dar era încuiată, apoi am verificat și ușile de pe partea dreaptă. Prima ușă s-a deschis atât de ușor, că am avut senzația că un curent ciudat a răzbătut dinăuntru. I-am făcut semn lui Lai din prag și am așteptat ca ea să vină lângă mine ca să am curaj să intru. Nu era niciun întrerupător acolo, iar tot ce am putut vedea la lumina care răzbătea dinspre telefon au fost o canapea jerpelită, cu stofa roasă de șoareci, așezată pe peretele dinapoia ușii, și două mese de tablă, una lângă alta, în mijlocul încăperii. Păreau mese de spital, ca acelea pe care sunt operați pacienții, doar că erau atât de vechi că rugina care le mâncase picioarele și cadrele de metal era evidentă și în obscuritatea aceea îmbâcsită. În cea de-a doua cameră erau numai două dulapuri cu rafturile pline cu recipiente.

   În vreme ce mie nu mi s-au părut foarte interesante, pe Lai au fascinat-o imediat, fiind pasionată de chimie, așa că s-a strecurat pe lângă mine, s-a dus până în dreptul unuia dintre dulapuri și a fixat lanterna telefonului ca să vadă mai bine etichetele îngălbenite de pe sticluțe.

   — Haide, nu te mai juca, am zorit-o eu, știind că mama putea să intre pe ușă în orice clipă și să ne prindă în fapt.

   — Taci din gură, Joans, și vino să vezi asta, a șoptit Lai, iar când am ajuns lângă ea, mi-a pasat castronul cu floricele și a luat o sticluță de pe raft.

   Deși recipientul părea foarte vechi, iar sticla se vedea aproape verde din cauza uzurii, lichidul negru dinăuntrul ei părea foarte fluid. Lai a scuturat de câteva ori sticluța ca să-i examineze conținutul, iar când a așezat-o la loc, am putut observa urmele ciudate de praf lăsate pe marginile rafturilor. Erau urme de degete. Am simțit cum mi se ridică părul pe ceafă la gândul că în camerele acelea fusese cândva un laborator al unui savant nebun.

   — Locul ăsta îmi dă fiori, i-am zis eu surorii mele. Hai să mergem…

   Am înfășurat cât mai bine telefonul surorii mele în pătură, nu înainte să verific conexinea apelulului, care trecuse deja de cinci minute, l-am ascuns în spatele canapelei din cealaltă cameră, apoi am presărat floricele pe jos, ca să creăm o dâră de la ușa respectivă până în susul scărilor și în fața ușii de la intrare. După ce-am închis ușa de la beci, eu și sora mea am fugit pe scări, întrecându-ne până sus și lovindu-ne cu coatele.

   Chiar în clipa în care am apucat să iau telefonul de pe canapea, s-a auzit ușa de la intrare trântindu-se și am știut că venise mama. Chicotind, exaltați la gândul că aveam s-o speriem, ne-am ascuns amândoi în dulapul din camera ei, cu telefonul meu în mână.

   Era mult mai amuzant să facem astfel de lucruri când eram mici, fiindcă pe atunci aveam loc amândoi în locurile în care ne ascundeam, de obicei sub pat sau în șifonier, deși odată ne-am îngrămădit și în debara, iar când am vrut să ieșim de acolo, am dat cu capul în polița de sus și am dărâmat toate borcanele.

   Aproape că nu mai respiram de emoție și simțeam un chiot clocotindu-mi în piept. La primul sunet de pași pe care l-am auzit, am început să mârâi, cu buzele lipite de microfonul telefonului, iar pe măsură ce pașii se distingeau tot mai clar, mârâitul meu devenea tot mai puternic, până când am început dintr-odată să vorbesc cu o voce groasă, hârâită, ca de moș:

   — Plecați din casa mea, muritori blestemați! Cărați-vă din locul ăs…

   În mod inexplicabil, apelul s-a închis chiar atunci și, muți de uimire, eu și Lai ne-am privit în ochi câteva secunde. Nu se putea ca mama să găsească atât de repede celălalt telefon ascuns în spatele canapelei…

   Am rămas câteva momente într-o tensiune nebuloasă, dogoritoare, timp în care mă gândeam la ce era de făcut. Numai că Lai mi-a citit gândurile:

   — Poate că ar trebui să renunțăm și să mergem să vedem dacă l-a găsit, a sugerat ea în șoaptă, deși nu era nimeni altcineva în casă.

   — Lorelai, tu ești foarte deșteaptă, dar în anumite momente, nu te recunosc, am repezit-o eu, deși tot în șoaptă. E logic că cineva l-a găsit dacă a închis apelul. Doar nu se închidea din senin. Cât am fost noi jos, apelul a continuat timp de cinci minute!

   — Da, dar cine știe… a bălmăjit ea, curmând brusc propoziția ca să-și muște buza de jos.

   Dintr-un oarecare motiv, începuse să ni se facă frică, pentru că ni se părea prea bizar, însă eu am fost primul care s-a îmbărbătat și am țâșnit afară din șifonier.

   — Sunt sigur că e mama. Vino! O să vezi!

   Lai a renunțat cu greu la poziția chircită pe care o adoptase stând deasupra puloverelor pufoase ale mamei, frumos împăturite. Ne-am înarmat cu puțin curaj și am ieșit din apartament, lăsând ușa de sticlă deschisă la perete în urma noastră. Am coborât treptele de lemn în cea mai mare liniște, deși ele tot au scârțâit, iar când am ajuns la parter, am găsit toate luminile aprinse și ușa de la intrare dată de perete.

   În clipa aceea am știut că ceva nu era în regulă, fiindcă doar ce o auzisem de sus cum se trântise. Mama n-o lăsa deschisă niciodată. Castronul cu floricele era tot pe jos, în mijlocul holului care ducea către beci, neatins. Nici măcar o floricică din dâra pe care o creasem noi nu fusese mișcată ori zdrobită sub pași, ca și cum cine intrase în beci plutise pe deasupra lor. Ne-am uitat unul la altul și am putut vedea sclipirea de groază adâncă învăluind ochii mari și verzi ai lui Lai. Ca să mai domolesc tensiunea, am zis:

   — Ne e frică degeaba. Sunt sigur că e mama.

   Apoi m-am dus până în capătul holului, am deschis larg ușa de la beci și am strigat din prag:

   — Mami? Noi suntem, Lorelai și Jonas, copiii tăi proști! Am vrut doar să-ți facem o farsă, nu te speria! Vino sus!

   Deși lumina din beci era aprinsă, nicio umbră nu s-a mișcat din colțul ei. Nici măcar un ecou n-a răsunat din beci. Acum devenisem de-a dreptul îngrozit, așa că am făcut câțiva pași în spate, cu floricelele împrăștiate pe jos trosnind sub tălpile cauciucate ale papucilor, doar ca să constat, uitându-mă spre ecranul telefonului meu, că primeam un apel de pe telefonul lui Laie. Am înghițit un mare bulgăre de nămol și i-am arătat ecranul surorii mele.

   Pe neașteptate, Lai mi-a smuls telefonul din mână, a răspuns apelului și a pornit difuzorul.

   — Alo? a zis ea cât de tare a putut, cu o voce pe cât de fermă, pe atât de temătoare. Cine e?

   O liniște tremurătoare răzbătea de la celălalt capăt al firului. Nu se auzea decât praful atingând podeaua. Lai a insistat de câteva ori, apoi apelul s-a oprit brusc, în aceeași clipă în care și lumina din beci s-a stins, chiar în fața ochilor noștri.

   Ni se răcise de mult sângele în vene, dar acum s-a transformat de-a dreptul în bucăți de gheață care ne ciopârțeau măruntaiele. Cu frunțile ude de transpirație, am urcat în apartament în cea mai mare viteză, lăsând ușa de sticlă să se trântească în urma noastră. Ne-am baricadat la loc în dulap, cu riscul că îi mototolisem puloverele mamei, și am încercat s-o sunăm pe mobilul ei, dar nu ne-a răspuns.

   Era trecut de ora la care ajungea de obicei acasă, așa că ne-am dat seama că se întâmplase ceva. Am rămas puțină vreme în încordarea aceea statică, fiindcă la numai câteva minute după ce am urcat în apartament, au început să răsune dinspre scări niște pași grei și lenți, ca și cum un uriaș își târa picioarele încălțate cu ghete pe treptele de lemn șubrede. O groază adâncă, fierbinte mi-a inundat stomacul în timp ce inima îmi bătea puternic și necontrolat. Lai a chițăit scurt și și-a ascuns fața în palme, ghemuindu-se și mai tare, atunci când a auzit și ea pașii care răsunau tot mai pronunțat în liniștea încremenită.

   Dacă am fi fost copii încă, poate că am fi pus totul pe seama imaginației noastre debordante, însă eram deja aproape adolescenți. Eu aveam paisprezece ani, iar Lai avea treisprezece. Văzusem suficiente filme de groază la viața noastră ca să știm ce se întâmpla de obicei în momentele acelea de maximă tensiune în care urma să apară fantoma, iar eu nu mă puteam opri din a-mi imagina tot felul de scenarii sângeroase și morbide despre ce avea să se întâmple cu noi îndată ce pașii aceia grei aveau să se oprească în fața dulapului.

   Îmi era atât de frică, încât tremuram din toate încheieturile, iar respirația mea hârâită suna ca a unui om aflat pe patul de moarte. Lai se ghemuise de tot în mine și scâncea la intervale regulate, în timp ce ascultam cu urechile ciulite pașii care răsunau tot mai puternic. În momentul când am auzit ușa de sticlă a apartamentului nostru deschizându-se, am simțit o zguduire caldă în partea de jos a corpului, ca și cum plămânii și inima se prăbușiseră brusc în stomac, lăsându-mi pieptul gol. A urmat apoi o liniște sumbră, o esență a terorii care poate că a durat puțin peste un minut, dar care s-a simțit ca o veșnicie lugubră.

   Când am auzit vocea mamei, cuprinsă de gâfâiala specifică, am izbucnit amândoi în plâns și am țâșnit afară din dulap.

   — Mamă! Mamă! am strigat și eu, și Lai, pe pantalonii căreia se vedea o dâră de umezeală coborând în jos pe picior.

   Numai că în holul de la intrare nu era nimeni. Lumina era tot aprinsă, cum o lăsasem noi, doar că ușa de sticlă era deschisă la perete. În clipa aceea am știut că eram în pericol, așa că am luat-o pe sora mea de mână și am ieșit în fugă din apartament, coborând scările câte două deodată, răsuflând ca și cum ne fugăreau niște câini turbați, iar noi ne străduiam să scăpăm cu viață, să nu-i lăsăm să ne sfâșie gleznele. La parter, atât becul din hol, cât și cel din beci erau aprinse, iar castronul de plastic și toate floricelele dispăruseră. Am ieșit din casă ca un taifun, cu Lai pe urmele mele, și am fugit amândoi, disperați, oprindu-ne abia pe partea cealaltă a drumului. Sora mea a călcat într-o băltoacă întinsă pe trotuar și și-a udat botoșeii în formă de iepurași.

   Afară era un frig necruțător de octombrie, iar ceața se urcase în vârfurile copacilor, care luaseră formele unor păpădii gigantice. Casa mare și veche în care locuiam cu chirie se înălța înfiorător de cealaltă parte a drumului. Era liniște și nu trecea nimeni pe stradă, numai că noi eram atât de speriați încât ni se părea că până și lumina felinarelor producea un zgomot aparte atunci când se strivea de asfalt.

   — Dă-mi telefonul, Lai, am cerut eu, cu vocea frântă.

   — Nu-l mai am. L-am scăpat când am ieșit din dulap, a miorlăit sora mea, tremurând ca varga, mai mult din cauza sperieturii decât din cauza frigului.

   Am rămas în stradă aproape jumătate de oră până ce mersul domol al mamei noastre s-a ițit în capătul străzii. Când am văzut-o în carne și oase în fața noastră, am alergat către ea, cu lacrimile uscate pe obraji și ochii noștri roșii de plâns și îngroziți.

   — Ce naiba s-a întâmplat cu voi? ne-a întrebat ea pe când își desfăcea brațele ca să ne primească pe amândoi la pieptul ei. Ce-ați pățit de gâfâiți așa? Și ce căutați afară în pijamale? Lorelai, ai făcut cumva pe tine? Jonas, ce înseamnă asta?

   M-am dezlipit de mama și, după ce am tras aer în piept de câteva ori, am început să-i povestesc detaliat ce se întâmplase. Vrusesem să-i facem o farsă, s-o facem să creadă că aveam fantome în beci, și descoperisem că aveam cu adevărat fantome în beci. Desigur că mama nu ne-a crezut și ne-a târât înapoi acasă, bălmăjind nervos. Ne-a exlicat că avusese o ședință la lucru și din acest motiv, pierduse autobuzul. Convinsă că mințeam și că de fapt ne uitasem la vreun film de groază care ne făcuse inimile să crape de spaimă, ne-a pedepsit timp de o săptămână și ne-a cerut telefoanele. Ne-am întors la dulap să recuperăm telefonul meu, însă nu se mai afla acolo unde sora mea zicea că l-a scăpat.

   — Telefonul meu e în beci, i-a zis sora mea mamei, iar eu am început să tremur numai la gândul că avea să insistăm să mergem acolo după el.

   — Iar al meu a dispărut! am explicat eu, încercând să condensez cât mai multă convingere în privirea mea, rugându-mă fierbinte ca mama să ne creadă.

   Dar nu ne-a crezut.

   — Deci nu vreți să-mi dați telefoanele. Bine! Sunteți pedepsiți timp de două săptămâni! Acum mergeți să vă schimbați și la culcare cu voi.

   Eram mult mai supărat de verdictul nedrept decât Lai, care și-a lăsat imediat capul în jos și a plecat în dormitorul ei. M-am dus și eu în camera mea și m-am trântit pe marginea patului cu năduf. Nu mi se părea corect cum alesese să procedeze mama cu noi, dar măcar eram fericit că venise acasă și nu mai eram singuri cu fantoma.

   N-am putut dormi toată noaptea și am ațipit abia spre dimineață, când eram deja atât de amorțit, încât n-am mai băgat de seamă cine a deschis ușa de la camera mea, dar am simțit pătura moale și caldă acoperindu-mi trupul și m-am gudurat sub ea, mulțumit, însă am reușit să deschid ochii preț de o clipă, cât să apuc să văd umbra unui munte de om stând în pragul ușii, cu ochii roșii, strălucindu-i sălbatic în negura dimineții…

   Zilele liniștite pe care le petrecusem în casa aceea au ajuns la sfârșit.