facebook

Captivi

Captivi

de Rodica Bacain

Sunt multe lucruri pe care le iubesc. În mod ironic, mai multe lucruri decât oameni, dar asta este o cu totul altă problemă. Iubesc să beau cafeaua privind peisajul anost din jurul casei mele, câteva blocuri gri lipsite de personalitate din care ies oameni grăbiți cu privirea mereu în jos. Iubesc vremea mohorâtă, mereu în ton cu starea mea sufletească. Sunt nefericită și urâcioasă și iubesc faptul că pot accepta asta, fără să fiu nevoită să fac ceva în sensul acesta. Cei mai mulți își ascund eșecurile în spatele binecunoscutei boli-paravan – depresia. E mult mai ușor să spui că ești afectat de o boală malefică, care te pândește din umbră, decât să îți asumi că ai eșuat pe atâtea planuri, încât nu ai de ales decât să zaci în nefericirea ta. Iubesc să vorbesc cu mine, indiferent cât de mult îi deranjează acest lucru pe cei din jur. Mama îmi zice că sunt prea singură și că nu am cu cine vorbi, de aceea o fac cu mine însămi. Eu zic că mă simt mult mai bine cu mine, încât să merite să vorbesc cu altcineva. Și mai iubesc un lucru foarte mult. Să hoinăresc la târgurile de vechituri, să culeg relicve netrebuincioase și să mi le însușesc cu încrederea celui care e capabil să vadă mai mult într-un banal obiect aruncat. Vecina mea, Tanța, se plânge că îmi încarc apartamentul cu gunoaie insalubre, dar ea oricum se plânge de orice lucru, așa că nu o bag în seamă.

      Târgul de azi e organizat într-un garaj din cartierul Vidin. Ah, da! Iar eu iubesc zonele acestea mărginașe, periferiile, acolo unde sărăcia desenează destinele celor prea temători să depășească granițele spre cartierele privilegiate. Iar aici, de obicei, găsesc cele mai trăsnite lucruri, de la oracole pline de culoare și amintiri, până la decorațiuni de Crăciun demodate de trecerea anilor. Întâmpinată de un mirosul unui container așezat chiar lângă garajul ce adăpostește un morman de mărunțișuri, îmi fac loc cu greu printre două lămpi aurite, cu abajururile jegoase, și un raft rablagit, plin de încălțăminte scorțoasă și prăfuită. Îmi trec degetele peste un morman de eșarfe, fără să fiu totuși tentată să le privesc îndeaproape.

     — Prea multă culoare pentru noi, nu-i așa? îngân și-mi strâng buzele nemulțumită, dar chicotitul pe care îl aud în capul meu mă face să zâmbesc.

    Ridic câteva capace de oale ce și-au pierdut lustrul cam de pe vremea în care mi-am pierdut eu inocența și apuc un tablou din care mă privește zeflemitor un bărbat. Poza e alb-negru și chiar dacă trăsăturile chipului nu se disting prea bine, căci calitatea ei arată cât de veche este, privirea bărbatului e destul de intensă, încât simt că mă judecă. O întorc pe cealaltă parte și, atunci, unul dintre cuiele ce susțin cartonul îmi intră în deget. Urmăresc cum picătura de sânge e absorbită de hârtia învechită, iar pata maronie pare că se potrivește de minune cu celelalte pete îngălbenite de vreme. Când întorc fotografia, pot să jur că cel din imagine afișează un zâmbet satisfăcut.

      Nu-mi place… Pune-o jos! îmi ordonă vocea binecunoscută și pumnii mi se strâng instinctiv pe ramă până când noi picături de sânge pătează hârtia.

      Cu o mișcare de cap îmi alung gândurile și ridic tabloul la nivelul ochilor mei. Îl țintuiesc cu privirea, aruncând o provocare ridicolă unei imagini lipsite de viață.

   — Pun pariu că erai genul de bărbat care ura femeile și care le vedea doar utilitatea, mormăi chipului din poză și râd zgomotos când el mă privește cu același dispreț imortalizat de aparatul foto.

     Vocea din capul meu țâțâie nemulțumită, dar rămâne ascunsă în umbra minții mele.

     — Vă place? E veche, foarte veche. E străbunicul meu, mă lămurește o adolescentă pe chipul căreia plictiseala a lăsat o grimasă ce îi strică frumusețea tinerească. E doar cinci lei. Puteți refolosi rama sau puteți să vă lăudați că e un faimos boier, rostește discursul în timp ce plescăie o gumă și aruncă ochii împrejur după alte obiecte pe care mi le poate băga pe gât.

      Îmi dau seama că e nerăbdătoare să vândă cât mai multe lucruri și să scape din mijlocul acestor vechituri ce contrastează cu tinerețea sa. Telefonul îi bipăie și fata îl scoate din buzunarul pantalonilor scurți cu un oftat teatral.

     Nu-i așa că-ți vine să-i bagi telefonul ăla pe gât?

    Tânăra se încruntă privind ecranul și apoi, oftând, își îndreaptă atenția spre mine:

    — Îl luați? Hai, că vi-l dau la trei lei. Știți, casa străbunicului meu a luat foc și singurul lucru care a rămas e acest tablou și…

     Se uită confuză în jur, căutând ceva, apoi, răscolind câteva cărți ale căror coperți sunt la un punct de a se dezlipi, îmi întinde o carte mică de buzunar, îngălbenită de timp și pătată.

     Atingerea ei îmi frige palma, iar când o întorc văd imaginea unei cruci.

     —  Haideți, luați-o, rostește cu un entuziasm căruia nu îi pot rezista. Asta și tabloul au rămas intacte! Jur că așa e! mă asigură fata, îndesând cărticica în mâna în care țin tabloul.

      Minte! Minte pușlamaua!

    — Ei, și?! răspund supărată celei din capul meu.

   —  Păi, vi se pare de colea acest lucru? sare tânăra în sus, grăbită să mă convingă. Cum să ardă totul în jur, iar tabloul și cărțulia asta, nu? Am auzit de icoane care au făcut aceste minuni, rostește fata pe un ton cât mai convingător, cu ochii bulbucați. Bine, mi se pare cam exagerată comparația, mai ales că moșu’, era departe de a fi vreun sfânt. Doar a îngropat trei neveste!

      Întorc tabloul și îl privesc din nou. Am impresia că acum mă privește sfidător, de parcă m-ar provoca să îl iau cu noi acasă.

     Nu-mi place! Hai să ne uităm la niște bibelouri, poate găsim ceva modern, cu aspect de kitsch, pentru căsuța noastră sărăcăcioasă.

  — Le iau, rostesc hotărâtă, mai mult pentru a-i închide gura nesuferitei din capul meu.

   — Să zicem… zece lei? mă întreabă cu un glas mieros fata, întinzându-și mâna în față.

       Hoața, mincinoasa, șarlatanca!

      Aprob cu o mișcare din cap și îi întind hârtia mototolită, totul în urletele nemulțumite ale vocii.

     Aș fi vrut să mai scotocesc pe acolo, mai ales că văzusem și un ceas de perete care s-ar fi potrivit foarte bine pe holul meu. Ce dacă nu funcționa? Timpul curge oricum, nu stă în loc de mecanisme ruginite, dar ne place să credem că îl putem cuprinde în cutii lăcuite. Cu tabloul la subțioară și cu cărticica mototolită în mână, mă îndrept spre casă, fiecare pas fiind acompaniat de injurii pline de ranchiună.  

    Nu-mi vine să cred că te-ai lăsat păcălită!

Îmi dau ochii peste cap, tot mai agasată de torentul de cuvinte, însă mă abțin cu greu să-i răspund.

   Numai gunoaie știi să alegi!

       — Dar mai taci odată! țip și mă opresc în loc, chiar în mijlocul trecerii de pietoni.

    Câțiva oameni își încetinesc pașii și mă fixează cu o privire în care teama se împletește cu mila. Cea mai proastă combinație și exact ce urăsc mai mult.

     Nebună, ești nebună de legat! O să te ia într-o zi și-o să te închidă! Socola, Gătaia te așteaptă, cântă amuzată vocea.

      Neputincioasă, îmi strâng pumnii și măresc pasul pentru a ajunge cât mai repede acasă. Urc scările în grabă și ignor cu un mârâit salutul vecinei de la parter. Mă trezesc că fug de-a binelea și, abia atunci când ajung în dreptul ușii îmi dau seama cât de greu respir. Un râs gutural, total diferit de cel cu care eram obișnuită, îmi înfioară pielea. Surpriza datorată noii prezențe din capul meu accentuează tremuratul ce mă cuprinde. Sau poate e din cauza transpirației ce curge asemenea unui șuvoi de sânge.

    Sânge, sânge, să curgă sânge…

       Cuvintele se repetă obsesiv, ca o poezie agasantă rostită pe două voci, dar a cărei ritmicitate îmi liniștește în mod ciudat pulsul. Mut tabloul în cealaltă parte și, când ridic mâna pentru a băga cheia în yală, picături de sânge mi se preling din palmă. Reușesc să intru în casă, dar un val de frig mă oprește în loc. Părul mi se ridică pe brațe, iar dinții îmi clănțăne frenetic.

    Ai uitat să închizi geamul.

  — Ba tu ai uitat, îi răspund supărată.

    Arunc pe canapea cele două suveniruri și mă grăbesc să verific ferestrele. Acestea sunt însă închise, dar tot nu-mi pot explica frigul din jurul meu și aburul ce înflorește de la respirația mea precipitată.

    Bolnavă, bolnavă, îmi cântă vocea în cap.

     —  Mai taci din gură, o cert și mă îndrept spre ibricul cu cafea ce mă așteaptă cuminte pe aragaz.

    Un râs gutural mă oprește în loc. Mă uit confuză în jur. Canapeaua învelită în pledul ros de molii, dulapul încărcat de cești desperecheate, farfuriile murdare pe masă, covorul demodat, știrbit de ciucurii lipsă, toate sunt așa cum le-am rânduit. E bucătăria mea, cea în care mi-am petrecut fiecare clipă de singurătate. Atunci de ce totul pare greșit acum? De ce nu reușesc să mă relaxez și umerii îmi sunt apăsați de o greutate invizibilă?

     Nebună, bolnavă, nebună, bolnavă.

Îmi strâng buzele, pedepsindu-mi interlocutoarea cu tăcerea mea, dar vocea își turuie nestingherită apelativele.

       Pun cafeaua la fiert și mă așez pe canapea. Bărbatul mă privește cu un zâmbet în colțul gurii, iar acest lucru mă face să mă simt și mai ciudat. Întorc poza și, când zăresc petele maronii, îmi aduc aminte de rana mea. Îmi trec degetul peste picătura de sânge ce se prelinge încet, asemeni unei lacrimi întunecate. Șoapte neînțelese îmi dau târcoale și cresc în intensitate până când devin un tunet ce-mi anihilează orice alt gând. Cuvintele se repetă obsesiv, atât de asurzitor, încât mă trezesc că le repet mecanic, până când totul devine natural și cumva liniștitor cu fiecare vers rostit:

     Egnas usor tametselb 
     Ed erac tnus iza tagel
     Igruc is igruc anap et igrucs 
     Iopani as un ignuja!

   Taci! Oprește-te!

     Ed iert iro nirp enev etraom,
     Ed iert iro nirp enev iiv,
     Isei muca, nu telfus etaocs 
     Urtnep a am iurib!

     Nebună, ești o nebună…

       O durere puternică îmi strivește pieptul și sub greutatea ei abia pot respira. Încerc să-mi controlez bătăile inimii până când se face liniște în jurul meu. Culeg cartea de rugăciuni și o deschid, sperând că acest lucru îmi va aduce liniștea. Cuprind cu privirea primele rânduri, dar îmi dau seama că sunt scrise într-o limbă pe care nu o înțeleg. Acum, când mă uit cu mai multă atenție, observ că, de fapt, crucea neagră desenată și cea care m-a făcut să cred că este o carte de rugăciuni, este de fapt cu totul altceva, căci fiecare linie are în capăt desenat un alt semn, o hieroglifă întortocheată. Clatin din cap dezamăgită. Ce să fac eu cu ea? O răsfoiesc și după câteva pagini indescifrabile, găsesc niște desene create din umbre. Îmi mijesc ochii, încercând să îmi dau seama ce anume semnifică toate acestea.

  — Ăsta zici că e un nor și din el iese un… hm, ce poate fi, ăla? Iepure?

      Proastă, chiar ești proastă. Nu vezi că are coarne? Arunc-o!

   Uită-te mai bine, mă  tentează o voce bărbătească. Să văd dacă te duce capul să descoperi adevărul.

     Apropii cartea mai mult, și atunci când urmăresc cele două umbre, îmi dau seama că pot fi două coarne. Acolo unde desenul este străpuns de câteva spații albe se creează iluzia unor țepi și, cu cât îl urmăresc mai atent, o creatură prinde contur în fața mea. Colți ascuțiți și gheare par că ies din pata întunecată și, atunci când ridic foaia ce tremură în mâinile mele, lumina pică pe două spații goale prin care sunt privită. Ochii par tot mai bine conturați, devenind atât de reali, încât îi simt cum mă cercetează până în adâncul sufletului. Arunc cartea cât acolo și un nou hohot de râs se aude în liniștea camerei. Atât de clar și gutural. Atât de străin. Din poză, bărbatul îmi zâmbește larg, afișând un șir de dinți galbeni.

     L-ai văzut, nu-i așa?

      Întorc tabloul cu fața în jos și atunci îmi amintesc că exact același lucru am făcut și mai devreme. Revelația îmi dă noi fiori și simt nevoia să mă îndepărtez de cele două obiecte ciudate.

       Mă ridic de pe canapea și încerc să-mi controlez tremurul ce-mi face pașii nesiguri. Realizez că tremur atât de tare, încât atunci când vreau să iau ibricul de pe aragaz, cafeaua clocotită se împrăștie amenințător în jur. Reușesc să torn totuși în cană. Frigul pare că se întețește și nu-mi dau seama de ce nu mă pot încălzi. Privesc cu jind la aburul ce se ridică diafan din cană și hotărăsc că mai bine mă retrag în colțul meu, să încerc să mă liniștesc. Trebuie să alung toate viziunile astea aberante. Monștrii imaginari din simple imagini, tablouri ce-și schimbă mimica, voci străine ce încearcă să pună stăpânire pe o minte și așa destul de șubredă. Cuprind cu ambele mâini cafeaua și oftez de plăcere când fierbințeala cănii îmi încălzește mâinile înghețate. Mă îndrept spre geamul de la care îmi place mereu să privesc totul.

       Femeie puturoasă, toată ziua trândăvești ca o proastă!

      Mă uit confuză în jur, căci, încă o dată, vocea aceasta dură și zeflemistă mi se pare tot mai puternică, mai clară. Nu e nimic asemănător cu cea cu care eu mă cert în fiecare zi, cu cea care, chiar dacă e de multe ori urâcioasă, îmi e atât de apropiată, încât să știu că e parte din mine. Îmi întind gâtul pentru a privi canapeaua și de aici mă întâmpină privirea rece, acompaniată de o grimasă a buzelor, pe care se citește dezgustul bărbatului din poză.

      Mă întorc cu spatele și îmi alung gândul sâcâitor cum că, sigur, am pus tabloul cu fața în jos.

   Femeie proastă, ce uită de la mână până la gură, mă batjocorește din nou acea voce gravă.

         Închid ochii. Trebuie să mă liniștesc. Când în sfârșit îi deschid, iau o gură de cafea și,  cu un oftat de plăcere, privesc în jurul meu. Același peisaj gri, lipsit de originalitate și de personalitate. Ce mă enervează toată această monotonie banală! Urăsc blocurile astea comuniste, cuști în care suntem aceiași sclavi de altădată. Numai că, de data asta, suntem prizonierii tehnologiei. Ah, cât de mult îi urăsc pe toți cei care nu sunt în stare să își ridice privirea din dispozitivul ăla satanist.

    Odată îți plăceau toate astea.

    Oameni proști și fără valoare, completează imediat vocea groasă.

   Cândva îi iubeai…

    O migrenă îngrozitoare îmi strânge capul ca într-o menghină, accentuând vocile ce acum urlă contradictoriu în mintea mea.

     Uită-te și la copiii ăștia! Ăsta e viitorul nostru? Marionete de plastilină, îngâmfați de parcă ei sunt buricul pământului, când, de fapt, sunt doar niște mucoși fără minte!

     Sunt doar niște copii. Ai uitat cum te amuzau jocurile lor în fața blocului?

    Pramatii alintate!

    — Îmbuibați de mâncare chimică, înfofoliți în haine colorate, de parcă părinții îi duc la vreo școală de clovni, în timp ce eu, tremur ca o proastă în casa mea și beau o poșircă de cafea! rostesc cu ciudă și arunc cana, privind pata maronie ce se întinde pe pervaz.

     Umbrele se împrăștie și se conturează… Două coarne, aceiași țepi ce se ridică pe spinare, gheare încovoiate și ochi blestemați ce mă fixează hipnotizant.

         — Îmi e atât de frig, rostesc cu un glas sfârșit.

    Poate ar trebui să aprinzi focul.

   — Da, aprob și mă îndrept spre aragaz.

    Nu-mi place…

    Imaginează-ți cât de bine te vei simți când te vei încălzi. Aprinde aragazul, se va face imediat cald.

    — Așa va fi, șoptesc eu și, cu o mișcare hotărâtă, aprind bățul de chibrit.

     Îl ridic un pic și îl privesc fascinată cum prinde putere, cum dansează în fața mea, cum mă tentează cu căldura lui, până când se stinge, lăsând în urmă un gol inexplicabil.

      Femeie proastă, ce nu e bună de nimic, mă ceartă din nou vocea.

     De data asta știu că e el. Întorc capul spre tablou și de acolo mă privește încruntat, cu o furie ce îmi zbârlește pielea pe mine.

    Cât timp mai ai de gând să tremuri ca o proastă? Focul te va încălzi imediat.

  Nu o face! NU…

  Ultimele cuvinte se pierd sufocate de răgușeala vocii ce acum îmi urlă în timpane.

   Aprinde focul! Aprinde-l odată!

      Da, e prea frig. E nevoie de căldură. Un simplu ochi de aragaz aprins nu va fi suficient. Deschid ușa de la cuptor și apăs butonul prin care gazul este eliberat. Fâsăitul lui e cumva reconfortant și îmi aduce aminte de o melodie veche.

      Nuuu! se aude o voce atât de îndepărtată, dar atât de cunoscută.

       Încerc să-mi dau seama ce e cu ea, dar dintr-o dată, la radio începe acea melodie. Acorduri fine de pian, acompaniate de tânguirea unui saxofon, sunete aspre ce mai apoi se împletesc în acorduri languroase. Aspru și mângâietor, brutal și suav. Totul e atât frumos, atât de real. Mă poartă pe amintiri îndepărtate. Închid ochii și mă văd înconjurată de fumul cafenelei. Zâmbesc. Ce frumoasă sunt așa, zâmbind! Sunt înconjurată de oameni, atât de mulți, încât nu le pot vedea chipul, dar în mijlocul lor mă simt în siguranță. Muzica își pulsează notele în vibrații ce îmi gâdilă pielea și mă încălzesc. Pot să jur că îmi pătrund prin fiecare venă și fiecare acord îmi face inima să bată mai repede și mai repede, până când respirația mi se precipită dansând pe fiecare notă. Acolo, la o masă, e el. Își ridică galant pălăria de pe cap și își arcuiește buzele într-un zâmbet fermecător. Se îndreaptă spre mine, iar eu instinctiv mă duc spre el. Totul în jur se estompează, oamenii, locul. Rămânem doar eu și el, înconjurați de muzica ale cărei acorduri suave ne împinge unul în brațele celuilalt. Atingerea lui e caldă, reconfortantă. Ne lipim unul de altul și, astfel îmbrățișați, ne lăsăm purtați de muzica ademenitoare.

      Așa cum melodia a început brusc, tot atât de repede se termină. Sunt din nou în bucătăria mea rece, dârdăind de frig și lăsându-mă alinată doar de fâsăitul gazului.

      Știi ce ai de făcut, nu? Putem să retrăim încă o dată totul.

    Rotocoale de abur îmi ies pe buze când rostesc cuvântul ,,vreau”, iar el mă răsplătește cu un zâmbet imens din tablou.

       Trec bățul peste fosforul cutiei și o flacără mică dă viață unei explozii al cărei suflu mă aruncă în aer. Zbor, înconjurată de flăcări mistuitoare, mă zbat sub dureri mistuitoare, urlu. Focul își dansează coregrafia în jurul meu, pocnind în propriul ritm și făcându-mă una cu el. Mirosul de carne arsă se împletește cu fumul întunecat ce creează umbre înfricoșătoare. O forță supranaturală mă smulge din vacarmul din jur și mă absoarbe, proiectându-mă în spatele unui geam murdar. Mă zbat și țip, țip atât de tare, dar cu fiecare mișcare a mea devin și mai captivă. În mijlocul acestei scene apocaliptice a rămas doar un trup carbonizat, chircit de durere. Un trup părăsit de suflet, un tablou din care, acum, privesc cu groază eu și o carte de rugăciuni de pe coperta căreia își arată cu satisfacție colții diavolul.

     — Gunoiul unuia e comoara altuia. 

     Cuvintele acestea ajung cu greu la mine în întunericul sub care sunt îngropată. Încerc să-mi dau seama cine le rostește și, mai ales, ce înseamnă asta. După atâtea zile petrecute în maldărul de gunoi, în întuneric și funingine, după atâtea clipe în care am căutat o metodă de a mă elibera din închisoarea în care sunt captivă, aceste cuvinte îmi redau speranța. Da, gunoiul unuia e comoara altcuiva, așa cum un dram de noroc se poate transforma în cel mai mare ghinion.

     Simt cum sunt scoasă la lumină, dar totul e încă încețoșat. Un scrijelit ascuțit aduce după sine lumina după care am tânjit de atâta timp.

     O femeie apare în fața mea. E murdară și cocoșată de necazurile vieții. Chipul îi e împietrit de dezamăgirile sorții, în riduri în care s-a strâns mizeria unei vieți ratate. Gâfâie din cauza efortului, iar mâinile cu care șterge în continuare geamul îi sunt pline de funingine. Zâmbește încântată în fața obiectului neafectat de foc și, contrariată, apropie poza și mai mult. 

     — Știam ea că tot voi găsi ceva, își spune în șoaptă, chicotind încântată de descoperirea ei. Se va potrivi de minune în cămăruța mea sărăcăcioasă, va mai acoperi igrasia.

      Întoarce tabloul și atunci vede că pe spate e prinsă o cărticică mică, întreagă. Femeia pune la piept cele două obiecte, mulțumită că propria încăpățânare a dat roade. Tot ce contează e să nu-și piardă credința. Se îndepărtează de mormanul de vechituri arse, mersul ei legănat și greoi trădând durerile bătrâneții.

    Aș vrea să strig la ea, să o opresc să ia tabloul cu ea, și totodată pe mine captivă în obiectul blestemat. Aș vrea să opresc ciclul acesta în care un suflet se va elibera odată ce va încarcera un altul. Razele soarelui se reflectă în geamul murdar și știu că niciodată nu-i voi mai simți căldura. Voi fi doar un martor mut al unei eternități obositoare. Și totuși, știu că nu pot să opresc eu totul. El mă tot ademenește cu libertatea. Îmi șoptește și îmi cântă cuvinte până când îl las să mă controleze. 

   Bătrâna se oprește în loc suspinând. Întoarce fotografia înrămată și privește surprinsă picăturile de sânge ce au murdărit hârtia. Sângele îi e absorbit cu sete, de parcă dosul tabloului ar fi făcut din sugativă. Diavolul râde satisfăcut și, cu el, o fac și eu. 

Femeia pornește din nou la drum, nepăsătoare la cei din jur, amuzată de vocile din capul ei. Își continuă drumul până la căsuța ei modestă și vorbește de una singură. Abia așteaptă să ajungă acasă și să aprindă focul. Îi e atât de frig!

One Reply to “Captivi”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *