Colecționarul de păsări

Ceasul cu clopoței suna de 30 de minute, dar Steven nici nu se sinchisea să se dea jos din pat. L-a lovit de 4 ori, de fiecare dată când i-a zornăit în creieri, ca să tacă dracului odată din gură. Îl durea capul groaznic de tare și nu-și amintea prea multe. Toată noaptea nu dormise, a băut și a stat să coasă până spre dimineață, și de asta era rupt de oboseală. Își permisese, însă, să se trezească mai târziu azi, că era weekend.

Era 12:30. Se ridică într-un final și alergă direct la subsol. Nici nu se spălă pe față sau pe mâini. Era entuziasmat să-și vadă creația pentru care stătuse toată noaptea treaz. Avea o colecție întreagă, și pe cel mai nou exponat se chinuise toată noaptea să-l aducă în compania celelorlalte. Însă, avu un șoc, când ajunse în beci, și nu-l mai găsi pe raftul pe care îl lăsase.

*

Acum 3 săptâmâni o cunoscuse pe Lara. Întâmplarea făcu mai mult ca ea să se transfere anul ăsta la ei, la facultate, iar el să pună numaidecât ochii pe ea la cursul de anatomie. Amândoi studiau Asistență medicală, într-una dintre cele mai banale facultăți din New Orleans. Ea vrusese de mică să ajute oamenii, pe cât posibil, și ajunsese în noul oraș, odată cu părinții și divorțul lor. Muncea part-time la o cafenea, căci altfel că n-avea cum să rămână în băncile facultății, și, în general, în viață. N-avea așteptări prea mari de la nimeni, n-avea aștepări mai deloc și știa că o mamă alcoolică care de-abia se hrănește de una singură și un tată plin de animatoare și night-cluburi în Los Angeles n-au cum să o întrețină.  

Dar, pe lângă toate astea, în ochii lui, ea era blondă, deșteaptă și ambițioasă, iar niște ochi sclipitori, ca două luni pline îmbibate în miere, îi lăsau lui Steven falca în pământ, când o privea, și îi dădeau fiori pe șira spinării. Era altceva în comparație cu tipele de bani gata din grupă, care studiau mai mult dintr-un exces de timp liber și dintr-un capriciu social prostesc.

*

– Hei, un ice coffee, te rog!

– Cu frișcă?

– Da, please.

I-l pregăti numaidecât. Îi puse un vârf de frișcă și îi zâmbi tot timpul în care îi prepară băutura. Îi scrisese numele pe pahar fără ca măcar să-l întrebe cum îl cheamă.

– Mersi. Dar de unde ai știut cum mă cheamă?

– De unde oare? Lara surâse. Sunt și eu la anatomie, ai uitat? Ai avut prezentare data trecută pe sistemul nervos.

– A, okay, scuze, deci de acolo…

Fata dădu din cap și îi zâmbi. Lui i se păru ciudat, căci îi era greu, în general, să inițieze discuții cu fetele, îi plăcea să le întrețină mai degrabă, dar se bucură nespus că ea era cea care făcuse primul pas.

– Voiam să te întreb ce program ai mai târziu, Lara? Poate mergem la… o înghețată sau…

– Deci nu sunt singura care reține nume, îl întrerupse ea numaidecât.

Un zâmbet crispat se lungi pe chipul lui. Îi știa, de fapt, numele din prima zi. Începură să râdă amândoi ca niște copii proști. Ea îl știa pe el tot de la cursuri: îi părea interesant ca personaj: felul lui de a vorbi la ore, modulația de timiditate din voce, dar parcă hotărâtă în sinea lui, faptul că avea cunoștințe și era unul dintre cei mai buni din grupa sa, părul castaniu lăsat în voia sorții, încâlcit, dar estetic. Lucruri mici, dar, care, laolată, îl clădeau pe el, pe Steven J., tipul ăla de la B., șarmant tocmai prin non-carisma pe care o afișa de fiecare dată. Și, în plus, de ce să se mintă, era cât de cât bine-făcut (văzuse ce ascundea sub tricou, la petrecerea lui Jay, vinerea trecută, la beerpong); deci, hai să-i dea o șansă.

– Scap la 6. Tu?

– Sunt liber. Atunci, ne vedem pe la 7, la Mosquitos?

– Sigur. Ne vedem acolo.

*

S-au întâlnit cum au plănuit. El și-a luat o ciocolată cu rom iar ea și un milkshake cu căpșuni, banane și rom (pe care l-a cerut extra chelnerului, ca să fie chit cu el). Au vorbit nonsensuri la masă, despre filme, seriale și facultate, și, la un moment dat, când aproape terminau paharele, au deschis subiectul – familii disfuncționale. Lara l-a deschis, de fapt, fără să vrea, când a văzut că maică-sa nu-i răspunde deloc la telefon (se culcase mai mult ca sigur) și el a întrebat-o despre ce e vorba. După ce i-a spus de dependența mamei, cei doi au devenit ușor-ușor extrem de tranșanți în sinceritatea lor, chiar dacă se aflau de-abia la prima întâlnire: Steven i-a povestit și el de moartea subită a mamei ca de moartea unui câine de pe stradă călcat de mașină la pachet cu abandonul șoferului, adică al tatălui său, iar ea a povestit de aventurile pe care le avea taică-su pe la spatele maică-sii, fapt ce-o aruncase în New Orleans, în depresie și-n paharul de vin. Lumea nu era deloc roz pentru nici unul dintre ei. Vorbele cam secau, erau mai multe priviri la mijloc, așa că mai comandară câteva shoturi de whiskey.

Steven sorbea ultima picătură din pahar când spuse:

– Hai pe la mine, te bagi?

– Voiam să te întreb același lucru. Da’ hai tu la mine. Mama doarme la ora asta.

– Ți-am zis, locuiesc singur. Continuăm așa cum am început, dăm să luam și o sticlă de vin.

– Nu vin, te rog. Orice, dar nu asta. Mi s-a luat.

– Da, am uitat, scuze. Luăm o votcă sau ce vrei tu.

– Fie, atunci.

S-au oprit la magazin. Au cumpărat o votcă, un suc de mere și fructe.

Când au ajuns, Lara fu izbită să vadă cât de curată era casa. Era chiar lună, ținând cont că el locuia singur și mai era și băiat: mobile ordonate fără praf, covor fără pete și măsuță de sticlă în living. Pereții din dormitor aveau agățate postere cu anime-uri (ca Tokyo Ghoul) sau diferite filme, majoritatea SF, și o plasmă mare trona în fața patului de două persoane.

– Aici locuiești, de unul singur?

– Aici de când mă știu. Și singur, de când taică-miu a luat-o la sănătoasa.

– Și cum reușești cu curățenia? Eu de-abia țin piept cu mama și haosul pe care îl lasă în urmă.

– Încerc pe cât pot. Azi e o zi bună.

El merse să pregătească punch-ul în bucătărie. Se auzea cum tăia metodic ananasul pe blatul de lemn, în timp ce ea, întinsă pe pat, căuta ceva prost de văzut pe Netflix.

Puse în bol sucul și bucățile de ananas peste care adăugă jumătate de sticlă de votcă.

            Îi puse în pahar și îi dădu să guste.

– Ahh, tare ca naiba, da’ bun.

– Mai vrei să pun suc?

– Doar puțin.

El o privi satisfăcut. Se apropie de ea cu mai mult curaj și o prinse de mijloc. Ea se lăsă cercetată de mâna lui care-i acceleră imediat pulsul. O strânse în timp ce ea îi simți respirația fierbinte. Apoi, el își desprinse mâna și se depărtă:

– Haide până la subsol, mai am acolo niște suc, în cămară.

Lara îi zâmbi. Porni după el, semi amețită. O stare de beatitudine și nebunie o cuprinse. Se lăsă purtată de el și de gestul care o înmuiase. Nu mai fusese atinsă în felul acela demult, iar atenția și chimia pe care o simțea între ea și băiatul din față o amețeau și mai tare. El era mai mult decât fericit și nerăbdător. O avea în casa sa, după el, în spatele lui, urmându-i pașii. Călcau același covor și aceleași scări, și nu-i venea să creadă nici în ruptul capului că se întâmplă. Că pașii ei o sa rămână imprimați pe podeaua lui pe veci. O dorise prea mult ca să se întâmple. Totuși, simțea o fărămă de tristețe pierdută undeva în inima sa.

Imediat cum ajunse, fata observă schimbarea drastică de temperatură. Era rece, mult mai rece decât sus. Și, odată cu decalajul atmosferic, în sufletului ei apăru, ca o adiere ușoară, neîncrederea. Își explică că frigul era normal pentru un beci, în luna decembrie, în New Orleans.

– Cam dârdăi pe aici.

– Da, scuze, nicio încălzire. S-ar strica toate alea de la căldură.

Fata se întrebă la ce se referea. Se uită de jur împrejur. Nu vedea niciun aliment, nicio conservă. Pivnița era o camera spațioasă și nevopsită, cât se poate banală. O canapea ponosită zăcea lângă un perete, covoare gigantice persane erau așezate în picioare, sistematic, într-un colț. Un bec cu abajur atârna ca o stea palidă în tavan. O ușă mare albă dădea într-altă cameră, în fund.

– O să mă duc după suc. Numai puțin.

Lara dădu din cap, dar simțea și mai mult cum starea de exaltare de la început se transformă ușor în panică. Îi zâmbi înapoi mai mult forțat decât voit, când îl văzu cum se întoarce spre ea și îi surâde până să descuie, cu cheia, ușa din fund. Steven simțea cum emoțiile i se zvârcolesc prin stomac, dar încercă să și le controleze. Închise ușa în urma lui sigur, ca nu cumva ea să tragă cu ochiul înăuntru.

Studenta își frecă brațele de frig și frică. Îl așteptă un minut-două care i se părură ore bune, până când el ieși. Veni spre ea ținând în mâini nimic altceva decât două pahare de cola, cu spumă.

– Și unde e sticla cu suc? i-o spuse ea răzând crispat.

În suflet i se înfiripa și mai multă nesiguranță. El se apropie de ea și îi oferi unul din pahare. Ea îl luă, iar mâna îi tremură când o întinse spre el.

– Hai, aici.

El luă loc pe canapea. Îi făcu semn să i se alăture.

– Nu, mersi. Nu arată prea bine. În plus mi-e cam frig. Hai mai bine sus!

– Nu, hai aici, doar să guști, ne mai revenim puțin. E doar cola, cu votcă.

Fata strâmbă din nas. El întinse mâna și o apucă de degete. Ea își retrase mâna. Apoi el o prinse din nou, de data asta, de încheietură.

– Ți-am zis să stai jos, ce-i cu tine?

– Ce-i cu mine? Mă întrebi asta pe mine?

– Haide, te rog, ia loc!

El continuă să-i zâmbească cald. Lara nu știa ce să facă. Dacă ar fi urcat sus și ar fi plecat, ar fi stricat totul. Îi plăcea, chiar se distrase cu el până atunci și nu voia să dea totul în bară din cauza nesiguranțelor ei. Așa că, se așeză lângă el.

– Așa, vezi, nu te mușc. Ce ți-e așa de frică?

– Frică, glumești. Ea își mușcă buza de jos.

El să apropie de ea. Genunchii li se atingeau ca niște pietre încinse. O privii adânc.

– Ai ochi frumoși, irisul e de o culoare anume. Nici nu știu cum să o descriu.

– Mersi.

Ea își desprinse privirea, intimidată, fără să înțeleagă se întâmplă. Își puse paharul jos alături de al lui.

Dintr-o dată el se lipi de ea și își puse capul pe pieptul ei. Ea se panică câteva secunde, dar căldura și mirosul de șampon de scoțișoară și măr din pletele lui o mai liniștiră.

– Pot să o simt, Lara.

– Ce?

– Frica.

În acel moment ea îl privi consternată. Nu voia să o consideră o ciudată panicată.

– Ce tot spui? Suntem aici, am fost toată seară împreună, fix frică nu-i ceea ce simt. Doar că-i ciudat… e diferit.

El se ridică.

– Păi hai să facem să nu mai fie. Hai să bem.

El îi zâmbi cu îndoială în suflet. Ea îi răspunse la zâmbet, simțind însă același haos de sentimente contradictorii. Se decise, însă, parcă mimând fără să vrea același gest cu al lui, să ia paharul din nou în mână.

– Pentru noi! spuse el zâmbind empatic.

Își făcu curaj și se pierdu în chipul lui familiar.

– Pentru noi! îi răspunse și ea.

Lara gustă din paharul din care mai rămăsese doar puțină spumă. Steven gustă și el cu mai multă siguranță decât ea.

Se apropie de ea și o luă în brațe. Ea îi răspunse strângându-l cu aceeași dorință de a-i simți pielea pe pielea ei.

Deodată, văzu cum camera se inundă cu ceață. Simți să clipească de mai multe ori, o făcu, dar fără efect.

– Steven, ce se întâmplă?

Băiatul îi zâmbi și îi mângâie o șuviță.

            Pereții începură să se contopească cu podeaua și să se învârtă sinistru. Îi era din ce în ce mai teamă, iar oboseală îi intrase parcă în sânge, ca o otravă, și se răspândea ușor prin tot corpul.

Se ridică puțin și se clătină. Nu mai simțea frigul, dar totul se rotea bezmetic, până și Steven, care părea acum o sperietoare, căci doar o ținea de mâini să nu-și piardă echilibrul și-i zâmbea larg:

– Ai, ai pus..?

Fata nu-și mai termină propoziția. Căzu înapoi pe canapea, cu capul în poala lui, într-un somn prematur și adânc.

Băiatul o luă în brațe, o suspendă cu amândouă mâinile și o duse, cu grijă, în camera cu ușă albă. Simțea cum exaltarea îi trece prin toți porii, iar tristețea pe care o trăise inițial se risipi în momentul în care fata se lăsă moale, ca o floare, în poala sa.

Începu să-și întindă trusa pe masă. Pe Lara o așeză pe pat. Îi verifică pulsul. Dădu din cap, fiind exact așa cum se întâmplase și până atunci. Apoi așternu mapa de piele cu instrumentele metalice. Luă satârul și securea pentru oasele mai mari.

Prima dată îi desprinse ochii din orbită cu spatula mică specială de extracție, fără să-i altereze nicio fărâmă din globul ocular. Îi tăie buzele cu grijă cu bisturiul. Era nevoie de foarte multă concentrare și răbdare la partea asta. Pregăti foarfecele și mașina de tuns. Obținu de la ea șuviță după șuviță pe care le adună separat într-un săculeț. O lăsă fără ochi, buze și păr.

Apoi luă satârul. Lovi la gât. Luă securea. Lovi la brațe. Apoi la picioare. Sângele țâșnea pe halat și pereți. Apoi o răsuci și o secționă pe mijloc ca pe o carcasă de vită.

Sângele sări din nou, acompaniat de sunetul surd și, în același timp, brutal de os lovit de metal.

Mărunți fiecare membru și mai precis. Le aruncă, pe rând, în mașinăria uriașă de tocat (hârtie inițial) pe ale cărei lame și sisteme le modificase îndelung până să ajungă la produsul de azi. Îi mulțumea acum tatălui în gând pentru ponturile de mecanică pe care i le lăsase și pentru zilele în care reparau mașini de tocat sau frigidere stricate, una din amintirele la care se putea gândi când venea vorba de el.

Altfel, își amintea cu drag de zilele de vară, de după furtună, în care găsea păsări moarte, trăznite în grădină. Obișnuia să le ia și, sub supervizarea atentă a tătălui-doctor, le diseca, deschizând pieptul păsării sau, câteodată, cutia craniană, umblând cu penseta printre organele viscerale, spre stupefacția mamei, care nu era de acord cu asemenea nebunie. Dar nu avea cum să schimbe asta. La final, păsările ajungeau  împăiate, fiecare din ele sub o cupolă de sticlă pe care era lipită un nume. Fusese nevoie doar de o singură oră de predare ca fiul să învețe cum se face și, ușor-ușor, să-i moștenească pasiunea părintelui.

Era conștient de faptul că mașina huruia îngrozitor și devenea un risc în acest sens. Mai ales când dădea de oase. Femurul era partea cea mai grea. Se mai oprea câteodată ca să asculte, suspicios, liniștea din jur, spartă rareori de lătratul unui câine din vecini. Apoi își relua cursul. Materia roșie o recurgita într-un compartiment atașat special mașinii de către el. Capul îl depozita separat, în formol, într-un borcan uriaș.

Luă corpul de păpușă de plastic cheală care aștepta nerăbdătoare să prindă viață. Îi fixă ochii de culoarea mierii în cele două găuri și stătu să-i prindă cu pistolul de lipici și cu ață șuvițele blonde pe scalp. Asta era partea cea mai dificilă și minuțioasă, căci lua câteva ore, dar rezultatul merita tot efortul. Păpușa prinse mai mult contur, cu nouă podoabă capilară.

Se făcuse destul de târziu, probabil 3 sau 4, când se apucă și de buze. Simțea oboseala cum i se adună în cap, dar nu se opri. Coase cele două buze cu cea mai mare grijă pe care o putea avea un asistent student de calibrul lui, cu un ac subțire prin care trecea o ață de culoarea trandafirului.

Termină emoționat, o așeză pe raft, în șezut, sub cupola de sticlă, și o privi satisfăcut. Era perfectă. Scrise „Lara” pe o etichetă și o lipi la baza cupolei.

Apoi, fără să mai strângă instrumentele, fără să mai șteargă o dâră de sânge, își aruncă halatul, stinse lumina și urcă grăbit sus, în dormitor. Mai apucă doar să surprindă o întrezărire de cifre, pe cadranul ceasului, înainte să se izbească de așternuturi și să adoarmă instant. 4:30.

*

Era 12:30. Se ridică într-un final și alergă direct la subsol. Nici nu se spălă pe față sau pe mâini. Era entuziasmat să-și vadă creația pentru care stătuse toată noaptea treaz. Avea o colecție întreagă, și pe cel mai nou exponat se chinuise toată noaptea să-l aducă în compania celelorlalte. Însă, avu un șoc, când ajunse în beci, și nu-l mai găsi pe raftul pe care îl lăsase. 

Criminaliștii erau adunați toți la subsol. Nu-și dădea seama, acum, expus în fața privirilor stupefiate ale tuturor, cum nu auzise sirenele de poliție care reverberau de afară până aici. Nu băgase de seamă nici măcar luminele albastre care îi dădeau în fereastră.

Era clar că nu ajunseseră de mult. Dar îi luară deja în stăpânire subsolul. Trăseseră linii cu benzi galbene. Dacă nu s-ar fi trezit mai devreme, ar fi coborât oricum, în cămară, la brațul polițiștilor care aveau să urce, în curând, să ia amprente din living și dormitor.

Lara nu mai era pe raft. Nici celelalte păpuși. Asta l-a întristat foarte tare. Vecina, Linda, auzise zgomotul azi-noapte, n-ar fi fost, poate, pentru prima dată, când îl auzea și sigur tot ea formase numărul ăla nenoricit, a doua zi. Îl mai formase și în alte dăți, dar poliștii nu consideraseră zgmotul de la mașină și mirosul (resimțit în zilele de vară) ca fiind motive pertinente din punct de vedere legal pentru ca să soliciți inspecția locuinței cuiva.

E prea târziu. Poliștii deja îi puneau cătușele cu sila întipărită pe fețe. Steven era condus către mașina de poliție, iar, în timp ce trecea peluza, în fața vecinilor de vizavi și strigătelor disperate ale Lindei, singurul său gând spunea nimic altceva decât – e  prea târziu.

*

Un tânăr pe nume Steven Jermaine, în vârstă de 22 de ani, din New Orleans, cartierul Seabrook, a fost arestat astăzi, la ora 12:30, pe baza corpurile neînsuflețite și rămășitelor de corpuri de fete găsite în subsolul acestuia. Apelul la numărul de urgență a fost efectuat de vecina sa, Linda Holdy, care ar fi auzit zgomote și ar fi simțit un miros îngrozitor venind dinspre locuința acestuia de mai bine de câteva luni. Criminalul ar fi adus fete la domiciul său, pe care le droga sau chiar le otrăvea cu substanțe toxice. Suspectul urma ca apoi să tranșeze membrele victimei și să recolteze anumite părți ale corpului pe care le implanta unei păpuși din colecția sa. Numărul victemelor indentificate până acum s-a ridicat la 7, însă, criminaliștii susțin faptul că organele și oasele găsite aparțin și altor persoane de sex feminin, care până acum nu au fost, încă, identificate. Steven Jermaine a fost pedepsit penal cu sentință pe viață urmând să fie transportat la închisoarea Parish din Orleans.