facebook

Fața zeiței Inanna

Fața zeiței Inanna

de Ștefania Crețu

Incidentul săpăturilor de pe coasta Tell Al-Hiba din 23 septembrie 2003 a fost vag acoperit de către presă – doar un mic simptom al unei boli numite război. Au murit oameni – nu e prima oară! Ne-am obișnuit să auzim asemenea știri. Dar dacă tu ai fost prezent acolo și cunoști anumite dedesubturi, doar atunci poți spune „Da, articolul acesta are dreptate, a omis însă un detaliu important ce te face să vezi situația în adevărata ei complexitate.”

Numele meu este Lucy Teggart, sunt jurnalistă la o publicație independentă din Marea Britanie și am documentat munca arheologilor francezi și irakieni în perioada de aproximativ o lună cât am stat în situl cetății Lagash, unde echipa de muncitori și-a asumat misiunea riscantă de a cerceta un templu al zeiței sumeriene Inanna, într-o perioadă când amenințarea războiului era iminentă. Ni s-a spus că tabăra noastră era strict păzită împotriva jefuitorilor sau extremiștilor, însă nu mi s-a părut că eram într-adevăr protejați.

Rutina arheologilor este dificil de adaptat, dar te obișnuiești rapid cu ea odată ce o deprinzi. Ei se trezesc înainte de răsăritul soarelui (ca să nu îi prindă arșița săpând), la prânz iau cu toții o pauză, apoi continuă cu analiza obiectelor găsite de dimineață ori cartografierea spațiului descoperit. Această ultimă tură de lucru se termină la asfințit, când toată lumea se retrage în corturi la somn.

Eram singura englezoaică printre francezi și irakieni, așa că m-am simțit precum o străină la început, în ciuda faptului că toată lumea folosea limba engleză pentru a comunica. Sentimentul n-a durat mult, întrucât meseria îmi cere să fiu cât mai băgăcioasă și, în realitate, echipa era destul de bine închegată. Astfel, la finalul primei săptămâni am reușit chiar să mă împrietenesc cu un număr de persoane, dar cei mai apropiați îmi erau Adeline Roussard – o franțuzoaică ambițioasă – și domnul Kamran Amaz.

*

Mr. Amaz, după cum îi spuneau muncitorii, era cercetător în asiriologie în cadrul Muzeului Național al Irakului și cel care a coordonat întreaga echipă. Un bărbat în jurul vârstei de 50 de ani, dar totuși cu un aer tineresc și o forță fizică neobosită; dumnealui se adresau cercetătorii din subordine când uitau (din pură întâmplare!) litere cuneiforme sau date istorice de detaliu. Un om foarte pasionat de meseria lui, putem zice, iar evenimentele recente din Baghdad îl deprimau la fel de mult cum îl ambiționau. În urma atacurilor începute în martie 2003, Muzeul Național a fost jefuit și un număr semnificativ de antichități valoroase au fost date dispărute.

I-am luat un interviu pe 6 septembrie care până acum nu l-am scos la lumină integral. Am șters o mică parte din acesta pentru a evita o controversă, gest pe care îl regret acum, și sper că nu este prea târziu să îl fac public în acest moment.

– Presa străină nu știe multe despre valoarea culturală a obiectelor jefuite de la muzeul dvs. Puteți explica ce impact lasă o asemenea catastrofă în lumea academică și nu numai?

Mr. Amaz vorbea asemenea unui bunic nostalgic dar optimist, lejer așezat pe scaunul pliabil din cortul reprezentanților de la muzeu. Accentul lui arab îl făcea să îngroașe consoanele și avea un tic de a-și mângâia bărbia cu degetele atunci când nu își găsea cuvintele potrivite în engleză.

– Daunele, da, sunt tulburătoare…mă rog, pierdem artefacte valoroase ce puteau fi studiate în continuare – niciodată ceva umplut de istorie nu va fi înțeles pe deplin, având în vedere perspectivele din care îl poți privi: social, estetic, politic, religios. Jefuitorii și-au îndreptat privirea spre vase, sigilii cilindrice, statui…au luat cam tot ce avea, în general, aur. Sau orice s-ar vinde bine la licitații. În fine, sunt optimist că vom localiza majoritatea obiectelor, dar îmi e teamă să nu ajungă pe mâna cui nu trebuie și să fie greu de recuperat. E una să le găsești, alta să le iei…

– Cum adică „pe mâna cui nu trebuie”? Străini, piața neagră a antichităților…?

Mr. Amaz oftă lung, lăsându-și umerii în față și privind spre lampa de gaz. Avea nasul ars de soare.

– Fanatici! tonul lui nu mai era cel obișnuit. Vă zic asta numai pentru că sunteți jurnalistă străină și puteți face ceva, Miss Teggart – muzeul a fost ținta fanaticilor de când mă știu eu! Presa îi numește „hoți” și că-s după aur și bijuterii…Mr. Amaz își rezemă coatele de genunchi și-și duse mâna la bărbie. Nu zic că nu-s și hoți, nu, nu, avem destui, dar mă refer strict la idolatrii extremiști. Fură instrumente muzicale sau statui atribuite zeilor puternici – Enlil, Nergal, Marduk, Iștar…Unii le ascund, să scape de ele – zic că-s blestemate – alții le păstrează, le venerează; sincer, nu am idee ce fac mai exact. Primeam scrisori de la aceștia. Se adunau cele mai multe în jurul echinocțiilor sau solstițiilor. Cele mai violente spuneau să reîntoarcem Masca de la Warka înapoi într-un templu al Inannei. Chiar înainte să plecăm la săpături am primit personal o scrisoare să renunț la misiune. Erau îngrijorați că aveam să excavăm un loc sacru al zeiței, acum că masca a fost furată…

Știam despre Masca de la Warka – dispărută din aprilie, renumita „Mona Lisa sumeriană” se presupune că o reprezintă pe zeița fertilității și războiului, Inanna-Iștar. Era disperat căutată atât de echipele americane, cât și de cele irakiene.

– Autoritățile nu făceau nimic? întrebările acestea nu erau pe lista mea; știam că intru într-un teren periculos, dar era un subiect ce îmi aprinse curiozitatea.

Mr. Amaz se abținu să nu râdă.

– Să facă ce? Să ne spună că-s farse? N-au ajutat cu nimic niciodată. Nu m-ar mira dacă s-ar afla că toți polițiștii și politicienii-s de partea fanaticilor.

*

În următoarea săptămână au avut loc o serie de accidente de muncă și câțiva dintre noi au început să aibă probleme de sănătate. S-a lăsat cu dureri de stomac, febră, vărsături și mici umflături pe piele – medicul a spus că sunt simptome obișnuite ale insolației. Astfel, o parte din membrii echipei au fost nevoiți să părăsească misiunea.

Pe 12 septembrie mă aflam pe teren – mi se pare că era ora 11:15 și oamenii deja se întorceau în tabără. Fotografiam săpăturile din acea zi și, apropiindu-mă de un șanț săpat în apropierea nucleului templului, am observat un bărbat stând în șezut, cu un creion în mână și o hârtie cu ceea ce credeam că era începutul unei schițe topografice. I-am pus mâna pe umăr să-l avertizez că e aproape ora prânzului, dar singurul răspuns a fost corpul lui cum s-a prăbușit la o parte. Mi-am retras nesigur mâna, descoperind șocată chipul crispat al arheologului Demir Al-Masri, cu obraji supți și pete verzi-gălbui în jurul buzelor, nărilor și pleoapelor. Pielea îi era extrem de uscată și câteva furnici de deșert mișunau pe fața lui. I-am suflecat mânecile – refuzam să cred că murise (știu, era absurd) – și brațul său era aproape complet decojit de piele, având aceeași culoare bolnăvicioasă. Înfățișarea lui putredă era ceva de neînchipuit având în vedere că în săptămâna aceea el era cel mai ambițios muncitor, fără niciun semn de boală. Medicul, la fel de surprins ca oricare membru al echipei, a rămas fără cuvinte; a recomandat să verificăm mâncarea, să menținem igiena și să ne ferim cât putem de razele soarelui.

Vestea morții subite a lui Al-Masri fost primită cu reacții diverse – mulți au crezut că este vorba de o epidemie, moarte provocată de radiații sau chiar s-a discutat despre existența unui criminal printre noi – dar am ajuns la concluzia că cel mai bine este să rămânem în tabără de teama de a nu răspândi un posibil virus. Am comunicat condiția noastră Institutului Francez și Universității din Baghdad, care ne-au sfătuit cu limbă de lemn să nu ne panicăm și să continuăm munca – ei ne vor trimite o echipă medicală și vor verifica dacă este vorba de un virus sau nu.

 Cazul nostru a fost ascuns presei. Bolnavii au fost mutați într-un cort special. În legătură cu cei care plecaseră înainte din tabără nu am primit nicio informație. Nu mi s-a permis să cercetez decesul (lucru ce mi s-a părut absurd și suspect). Nu a venit nicio veste oficială în privința unei epidemii – existau doar bârfe. Eu și Mr Amaz am insistat cât am putut să ni se ofere niște informații mai concrete, dar tot ce am primit au fost niște seci „Nu vă ingrijorați, ne ocupăm de asta”. Muncitorii au continuat cercetările, în ciuda situației, dar sentimentul de nesiguranță și frică era peste tot. Existau suspiciuni asupra mâncării sau a unui ucigaș, însă nimeni nu avea curajul să acuze pe cineva încă. Frustrările colective se manifestau prin priviri pe sub sprânceană la ora mesei, muncă prost făcută ce înainta greu și moralul slab al echipei.

 Toate acestea au răbufnit pe 19 septembrie când a avut loc o încăierare: doi muncitori s-au ciocnit din greșeală și, din furie, unul l-a acuzat pe celălalt că a vrut să-i otrăvească mâncarea. Eu și Adeline Roussard am intervenit și am calmat situația.

*

Pe 20 septembrie, în apropiere de locul unde l-am găsit Al-Masri, s-a descoperit un artefact dat dispărut al Muzeului Național din Irak, anume Masca de la Warka. Spiritele s-au mai înveselit – majoritatea considerau că era un semn norocos și toată lumea era bucuroasă de găsirea artefactul pierdut. Numai Mr Amaz și cu mine îi priveam sceptic pe muncitorii ce s-au adunat să vadă masca. Nu era tocmai o coincidență plăcută să descoperi că această mască, după ce a fost jefuită, a fost dusă într-un templu antic în apropierea echinocțiului de toamnă. Era ceva ritualistic la mijloc.

În seara respectivă am dorit să îi pun câteva întrebări lui Mr Amaz, mai mult din curiozitate personală decât profesională. Și eu încercam să mă mențin neutră în privința situației, dar în acea perioadă Adeline avea simptome de început de boală și doream să cunosc ceva mai multe despre „fanatici” – să mă îngrijorez sau nu de faptul că masca Innanei a fost găsită aici?  La fel ca ceilalți, nu eram în apele mele și simțeam cum limpezimea în gândire îmi părăsește mintea precum nisipul într-o clepsidră. „Ce facem cu masca?” și „cine a pus-o aici și cu ce scop?” erau întrebările ce mă tot frământau.

– Miss Teggart, mi se adresă Mr. Amaz în cort cu un aer autoritar de „am presimțit că asta se va întâmpla” , știm amândoi cum a ajuns masca aici. Fanaticii ne urmăresc de când am pus piciorul în tabăra asta. Ce doresc ei este să ne pedepsească din cauză c-am venit, asta e foarte clar. Probabil ei ne otrăvesc.

– Atunci ar trebui să plecăm, nu? Dar atunci cum justificăm plecarea din moment ce există și posibilitatea unui virus? Și cum rămâne cu masca? O luăm sau nu? O păstrăm în tabără sau o punem înapoi în templu? Ce ritual e acesta?

Mr. Amaz se așeză pe un scaun și tăcu, privind în jos ezitant, cu bărbia sprijinită de pumn.

– Dumneavoastră știți ceva și nu-mi spuneți, i-am reproșat.

– Cât timp masca rămâne printre noi, o să ne tot îmbolnăvim, răspunse plictisit, fără să își ridice privirea. Dar dacă plecăm, indiferent dacă avem masca sau nu, moartea tot ne va urmări. Inanna-Iștar este o forță oarbă, răzbunătoare.

Tăcere. Valul de întrebări anterioare a fost acoperit de altul și mai mare, cu incertitudini pe care nu le puteam articula.

Nu era vorba înainte că fanaticii ne otrăveau mâncarea?

– Am fost și eu unul dintre ei când eram tânăr, continuă Mr Amaz.

Nu am știut cu ce să răspund.

– Fără cuvinte, Miss Teggart? Mr Amaz se întinse după o țigară. Am enervat zeița și acum suferim – aia e! Tot ce putem face acum este să stăm până murim.

– …Și de ce n-ați spus nimic până acum?

– Nu știam că era vorba de Inanna. Și cine să mă creadă?…N-ai observat că nimeni din capitală sau din Europa nu se îngrijește calumea de noi? Ai auzit tu ceva „oficial” despre vreun virus? Ni s-a explicat oare cum suntem păziți în tabăra asta? Eh? Toate astea mă fac să cred acum că guvernele noastre ne consideră un sacrificiu uman pentru zei. Tu ce zici?

Mr. Amaz își aprinse țigara.

– Încă ceva, adăugă el. Suntem norocoși că furia zeiței se manifestă doar peste noi. Legendele zic că Inanna aduce războiul și poate distruge Universul. Mă rog, războiul ni-l aducem singuri… Presupun că poate aduce sfârșitul lumii numai dacă, știu și eu, distrugem masca. Inanna este seducătoare și geloasă, așa că dacă își pierde frumusețea – fața, adică – sigur va exploda de nervi. E mai capricioasă din fire, de aceea pe vremuri i-am evitat cultul și m-am concentrat mai mult pe un zeu realistic ca Șamaș…

Am ieșit buimacă din cort, nemaidorind să ascult și să devin astfel mult mai confuză decât deja eram, și m-am dus să o vizitez pe Adeline. Văzându-mă tulburată, m-a întrebat ce am pățit și i-am spus tot – acțiune pe care o regret și astăzi.

*

Adeline era o persoană care mereu privea latura pozitivă a lucrurilor, însă multitudinea de informații aberante pe care i-am dat-o i-au destabilizat gândirea optimistă. Indiferent dacă exista un blestem sau nu, viața tuturor era în pericol și ce i-am zis a fost precum o condamnare la moarte pentru un prizonier nevinovat.

– Ce îmi spui este absurd, Lucy. Ești obosită. Mai degrabă tind să cred că este vorba de hoți.

Adeline era întinsă în pat, iar eu eram pe un scaun lângă ea. Fața ei trăda faptul că era îngrijorată și în privința unui blestem ipotetic.

– Îmi pierd mințile aici, i-am zis. Îmi vine să plec dar știu că n-ar trebui. Ție nu ți-e, știu și eu…frică?

– De?

– Nu știu, am ridicat din umeri. Hoți sau zeițe furioase.

– Ești jurnalistă, tu să-mi spui. Dar în orice caz, eu refuz să mor.

N-am înțeles ce a vrut să spună Adeline atunci – și acum încerc să îmi dau seama – pentru că, dimineața următoare, cât timp toată lumea era pe teren, ea a încercat în mod nebunește să dea foc taberei. A vrut să pună focul chiar în momentul în care ne întorceam.

– Este furia zeiței! Masca ne-a blestemat, se apropie echinocțiul! Lucy și Mr Amaz au știut de la început! strigă ea în timp ce era imobilizată de muncitori. Suntem vânați de idolatrii! Mai bine murim cu toții acum și să terminăm cu asta!

Cât timp încercam să o ținem locului, ea continua să delireze ca un pacient psihiatric. Cu greu, am dus-o pe Adeline în cort și am început să o interoghez. Făcuse o prostie, realiză asta, și începu să plângă. După un moment, deveni receptivă întrebărilor mele și recunoscu faptul că umblase prin lucrurile lui Al-Masri (lucru ce mie, ca jurnalistă, mi s-a interzis să fac).

– Aceea nu era o schiță topografică, mi-a explicat Adeline între sughițuri. În tura de dimineață nu ne ocupăm de asemenea lucruri. El de fapt găsise masca și voia să o deseneze ori să-i facă o copie, nu știu. Și a murit. Îl cunoșteam pe Demir, era pasionat de sculptură. Nu mai suport, vreau acasă, vreau…

– Adeline, unde e masca?

Se uită la mine vinovată, cu chipul ei palid cu mici pete roșiatice – semne de boală.

– Am ascuns-o.

– Îmi poți spune unde e?

Adeline nu dorise să îmi dezvăluie locul unde puse masca – dar până la urmă cedă. Somnoroasă și încă plângând, își ceru scuze pentru dezastrul cauzat – știind, totuși, că scuzele nu vor anula faptul că toată tabăra știe acum de presupusul blestem sau că hoții de antichități ne vor omorî precum niște asasini iscusiți – sau că eu și Mr Amaz am știut că toate aceste lucruri se pot întâmpla.

Adeline dormise toată ziua după acel haos. Și următoarea zi i-am confirmat decesul.

*

Pe 23 septembrie tabăra a fost un haos. Nici eu, nici Mr. Amaz nu reușeam să-i împăcăm pe oamenii care se acuzau unul pe altul a fi fanatici sau că ar fi furat masca (locația măștii o cunoșteam doar eu cu Mr. Amaz). La naiba – nici măcar noi doi nu ne mai puteam înțelege! El era de părere că este mai bine să „lăsăm furia zeiței să se consume” (ce ar fi trebuit să însemne asta?) și să așteptăm până tabăra noastră se va împăca. În acest timp, masca rămâne în locul în care a ascuns-o Adeline. Eu, pe de altă parte, doream să spunem tuturor ce teorii aveam în privința legăturii dintre îmbolnăviri și artefact, apoi să întoarcem masca în templu. Pe viitor ziceam că vom găsi o soluție să o recuperăm.

După o ceartă cu Mr Amaz, m-am încăpățânat și m-am dus după artefact. În drumul meu spre a întoarce masca spre templu, făcându-mi loc printre mulțimea de oameni, m-am ciocnit de cineva din greșeală și a observat că țineam masca ascunsă după șal.

– Păgână! Idolatră! strigă acuzător.

Am luat-o la fugă, simțindu-mi pașii grei cum apăsau pe nisip. Eram vânată de arheologii care erau încă sănătoși și în stare să alerge.  Ei începuseră să arunce cu pietriș în mine să mă încetinească. Nu vedeam clar din cauza soarelui puternic și strigătele armatei din spatele meu mă asurzea îndeajuns, dar sunt sigură că văzusem ceva negru pe cer și un sunet de elice. Până la urmă, o piatră în spatele genunchiului a fost îndeajuns să mă facă să cad și totodată să scap artefactul din brațe.

Și un alb violent îmi acoperi privirea, urmat de un bubuit metalic ce imediat îmi făcu urechile să țiuie și întreg craniul să vibreze.

*

Dacă Adeline nu a reușit să dea foc taberei, atunci explozia de pe 23 septembrie i-a îndeplinit dorința nechibzuită.

M-am trezit întinsă pe pământ, neștiind ce zi este sau dacă mai sunt măcar în viață. Transpirație, julituri înțepătoare, ochii uscați, stomac zguduit, spate paralizat – am stat privind cerul ore bune, până mi-au revenit simțurile ca să mă pot mișca. Masca era lângă mine, neatinsă. Am mers până am găsit o șosea. Am continuat pe drumul ei, revenindu-mi în cap amintirile sub formă de imagini fulgerătoare, panicându-mă pe măsură ce înțelegeam situația în care mă aflam.

Atac american, fanatici violenți sau absurda furie a unei zeițe a războiului? Nici astăzi nu știu ce s-a petrecut mai exact și cine a fost responsabil – dacă mi s-ar spune că extratereștrii sunt de vină, probabil aș lua și asta în considerare. Dar un lucru știu cu siguranță: totul s-a petrecut din cauza acelei măști. De ce nu am fost păziți cum trebuie? De ce nu ni s-au dat mai multe informații despre îmbolnăviri? Mai era ceva ce Mr Amaz nu mi-a spus în legătură cu masca? Ce se întâmplă în echinocțiul de toamnă? Mai știa Adeline ceva în legătură cu Al-Masri?

*

În momentul în care scriu aceste rânduri, mă aflu în siguranță, acasă. Au trecut câțiva ani de atunci și am reușit să-mi recuperez camera de fotografiat cu ajutorul unei echipe de căutare americană ce pornise după mască. „Incidentul Tell Al-Hiba” a fost considerat un bombardament american la care nu a supraviețuit multă lume. Am încercat să-l contactez pe Mr Amaz, dar am aflat că este în stare gravă la spital.

Cât despre mască, presa spune că a fost găsită intactă la un fermier și reîntoarsă la muzeu.

Dar am să spun adevărul. Masca ce acum este expusă la muzeu este falsă – este o copie sculptată de Demir Al-Masri.

După ce mi-am primit aparatul înapoi, am început să cercetez cazul și, chiar dacă nici acum unele lucruri nu îmi sunt clare (precum intențiile fanaticilor sau probabila epidemie), pot să spun că mă apropii de adevăr.

Am intrat în contact cu rudele lui Al-Masri și mi-au spus despre pasiunea lui pentru sculpturile antice – avea multe încercări în a reda busturi romane sau mici statuete cu zei egipteni și consuma caiete întregi de schițe. Sunt de părere că Al-Masri a găsit masca adevărată și nu a spus nimănui, păstrând-o în templu, făcând schițe pe ascuns și lucrând la sculptură singur, în cort. În cazul în care chiar există un blestem, asta ar explica faptul că semnele de boală au apărut înainte de a găsi masca.

În plus, știu că masca este un fals deoarece cea adevărată o am eu. Se afla lângă mine atunci când m-am trezit după explozie. Nu știu cum funcționează – dacă e vrăjită, dacă are o zeiță înăuntru – dar până acum nu m-a omorât și nu a adus niciun fel de boală în urma ei, în ciuda celor spuse de Mr Amaz. Cine știe, poate avea dreptate atunci când a zis că mai bine „lăsăm furia zeiței să se consume”. Știu doar că e prețioasă și că anumiți fanatici și chiar politicieni sunt după ea.

De aceea, propun un târg: toți oamenii care au fost responsabili incidentului și cu siguranță cunosc mai multe despre semnificația măștii să îmi spună tot ce este de știut despre ea, de ce este atât de importantă încât se merită să lași un grup de oameni nevinovați să sufere de o boală suspectă și să acoperi cazul adevărat ca fiind un bombardament.

Dacă nu, distrug acel chip curios de marmură. Bucată cu bucată. Într-o zi de echinocțiu.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *