facebook

Indigo Rewind

Indigo Rewind

de George Cornilă

Întins pe spate, cu vertebrele afundate în moliciunea senzuală a saltelei de puf acoperite cu un cearșaf din satin indigo, Fred privea candelabrul ridicol de înzorzonat ce cobora din mijlocul unei rozete de stuc, ca un fruct bizar din vreun colț de lume încă nedescoperit, și se gândea că trecutul era mai imprevizibil decât viitorul. Era o veche glumă de disident, însă o găsea cum nu se putea mai potrivită, atât la scară mare, pentru popoarele năucite de dogme, cât și la scară redusă, pentru individul buimac și insignifiant, a cărui viață nu avea consecință în mersul lumii, ci doar o importanță vagă pentru sine și mâna de suflete adunată de hazard în jurul său. Știa că în camera cealaltă, dincolo de ușile franțuzești, era Eniko, pictând. Întotdeauna se trezea înaintea lui, pentru a profita de orele încărcate de seve îmbătătoare de dinainte de răsăritul soarelui, când lumea e îmbibată de esențele lascive, caustice și încă proaspete ale viselor.

            Mai știa că în camera de zi, vastă, de apartament interbelic, pe lângă șevalet, se găseau o canapea plușată, o sobă de teracotă, o măsuță de cafea pe care erau o scrumieră cât o roată de car și trei ghivece cu plante carnivore — Eniko însăși era vegetariană — și un birou în stil Régence, acoperit în întregime cu vrafuri de schițe în cărbune, albume cu fotografii de Brassaï, romane de Anaïs Nin, tratate de polisomnografie, viniluri cu Édith Piaf, cutii cu măști de unică folosință, sticle de dezinfectant, conspecte de antibiotice, plicuri cu ceai de talpa-mâței, o spriggan sculptată în bronz și o pisică maneki-neko, aducătoare de noroc. Era nimica toată pe lângă ce ținea ea ascuns în debara — când era în toane bune, ea îi dădea voie să umble prin sipete.

Curios ca un copil, Fred găsise acolo, printre pânzeturi, mercerii și gablonzuri, lămpi cu magneziu și flacoane cu iodură de argint, tot felul de mărunțișuri încântătoare, scrisori, stampe, fotografii, vederi, recipise, un titlu de cumpărare a unui lot în Sinaia Mică[1], o chitanță pentru mătăsuri de la Coemgiopolu[2] și una pentru o rochie de la Dionée – Paris, o invitație la un bal în Grădina Transvaal, o reclamă la berea Sleeping-Car și câte și mai câte frânturi de viață moștenite. Se bucura și venea cu ele în mâini, iar ea fie zâmbea, cuprinsă de o nostalgie timidă, și îi dădea câte o explicație succintă, fie se încrunta și, țâfnoasă, îl certa și-i poruncea să le pună la loc.

De altfel, lui Fred întreaga locuință i se părea un muzeu. Pereții erau împodobiți cu tablouri de Mermans și postere cu Elizabeth Taylor, în afară de cel dinspre apus, văruit indigo — Eniko spunea că trecea printr-un fel de période indigo — și pe care atârna un soi de icoană modernistă înfățișând-o pe Sfânta Dymphna, protectoarea depresivilor de pretutindeni, cu un joint într-o mână și o sticlă de gin Winterset în cealaltă. Totul era scăldat în mireasma lămâilor care mucegăiau pe podea, a vinariței cu care Eniko își infuza ginul pe care obișnuia să-l bea dintr-o cupă de ceramică și în mirosul fumului învechit, de tutun olandez. Năravul ginului era, de altfel, cam tot ce-i rămăsese după semestrul petrecut, cu mulți ani în urmă, la UAL[3], și asta nu pentru că întâlnise acolo prea mulți englezi ahtiați după licoarea batavă, ci datorită faptului că, la cursul dedicat naturalismului, un profesor le dăduse ca temă Gin Craze[4]. Documentarea în privința ravagiilor alcoolului în societatea epocii georgiene avusese asupra ei tocmai opusul efectului așteptat, căci, deodată, se simțise atrasă de gin ca fluturele de flacără.

Devenise unul dintre acele mici lucruri care, adunate, fac o persoană ceea ce este, așa cum și apartamentul acela definitoriu pentru felul ei de a fi. Fred nu și-ar fi putut-o imagina locuind în altă parte, în vreun studio modern sau în campusul din Millbank, nici măcar în Conacul Rozen. Viața ei trebuia să se desfășoare în inima unei metropole, dar totodată în miezul unor vremuri apuse, într-un lux trecut și astfel cu atât mai fermecător. În mijlocul acelui muzeu al aristocrației patinate, al timpului scurs în șuvoaie, al comorilor care nu făceau două parale, muzeu care nu primea decât un vizitator odată, custode, artist și pièce de résistance, se găsea Eniko însăși.

            Nu o mai văzuse de vreo zece ani, dacă nu mai bine. Fuseseră cândva împreună, la un an sau doi după ce terminaseră facultatea, însă lucrurile nu merseseră tocmai bine. Și apoi dăduse peste ea într-o dimineață, cu vreo trei săptămâni în urmă, la un bistrou din spatele Ateneului, bându-și, cu veșnicul ei aer aristocratic, cafeaua cu lapte de soia și sirop de lavandă, la o măsuță de pe trotuar. O întrebase dacă se putea așeza și rămăseseră acolo până seara, vorbind vrute și nevrute, iar Fred trebuise să sune la birou, să mintă că nu se simțea bine și că nu putea ajunge. O situație cu care Eniko nu se confruntase niciodată, căci ea nu avusese nicicând un loc de muncă. Cândva celebrele calotipuri Rozen îi aduseseră străbunicului ei ceva avere — studioul ființase chiar în acel apartament, la al doilea cat al unei vechi case negustorești de pe Șelari —, sporită apoi de fiul său, destul cât să nu fie risipită cu totul de tatăl lui Eniko și cât să-i permită acesteia un trai boem.

            Și după acele ore de discuții felurite, care decurseseră una din alta cât se poate de firesc, fără a aminti însă în nicio clipă trecutul lor, Fred uitase cu totul ura pe care o simțise pentru ea după despărțire, zecile de certuri, vorbele grele pe care ea i le aruncase și se lăsase cuprins de o nostalgie dulceagă, căci avea deodată în fața ochilor doar frumosul dintre ei, nopțile de amor nebun, cafelele de dimineață și ginul de după-amiază, muzeele și galeriile de artă, dățile în care pozase pentru una sau alta dintre picturile ei, cărțile pe care le citiseră împreună, câte o pagină fiecare și, peste toate, o călătorie la Bálványos, la Conacul Rozen, unde ea fusese mai blândă și mai iubitoare ca oricând. Eroii și zmeii din basmele personale căpătau, se părea, roluri fluide atunci când îi întâlneai, îi înfruntai după ani. Se făcuse târziu și ora stingerii era aproape, iar ea îl invitase în apartamentul ei. Fred se uitase la ceas, ca pentru a-și justifica răspunsul, apoi acceptase și de atunci nu mai plecase acasă, își luase toate zilele de concediu adunate în doi ani de granițe închise, făcuseră dragoste până la istovire în fiecare zi și în fiecare noapte, de parcă lumea avea să se sfârșească în curând, se îmbătaseră cu gin și unul de celălalt, într-o autoizolare lubrică, și totul era cum nu se putea mai bine, căci trecutul era imprevizibil.  

            În noaptea care trecuse, încinsă și tămăduitoare, Fred visase că rătăcea printr-o imensă cochilie de melc, mare cât o peșteră, urcând și coborând spirale nesfârșite. Trăise aceeași senzație de atâtea ori aievea, încât visul nu-l surprinsese câtuși de puțin. Se ridică din pat și se îndreptă, gol, spre fereastră, trase perdeaua, privi acoperișurile poleite de soare, ca niște lacuri argintii încremenite pe maluri abrupte din cărămidă veche, cu tencuiala scorojită, firme luminoase de ceva vreme stinse și reclame ce instigau la excese de toate soiurile, și la străduțele pietruite, înainte mereu pline, acum pustii. „Stați în case! Sănătatea este importantă!”, se auzi o voce răgușită, distorsionată de megafon, înainte ca o dubă a jandarmeriei să treacă prin fața ferestrei. Nici n-ar fi vrut să plece în altă parte.

Îi era sete. Deschise ușile și o văzu, așezată pe scăunelul ei, goală și ispititoare, cu picioarele desfăcute, în fața șevaletului, asudată și încruntată, în carne și oase și totuși nelumească, de parcă doar ce coborâse din fresca de Arthur Verona ce înnobila tavanul. Încă se întreba ce părea diferit la ea, când călcă pe ceva moale. Ridică talpa goală, împrăștiate pe podea, printre lămâi mucegăite, erau cosițele ei indigo. Văzându-i nedumerirea, ea-i arătă spre cuțitul de pictură și ridică din umeri. Acum semănau cu adevărat, așa cum spuneau mereu cei care-i vedeau împreună, cu milenii în urmă.

            Fred n-avea însă nevoie de justificări, se îndreptă spre ea, uitase de sete sau poate un altfel de sete, mai arzătoare, îl cuprinsese, o săltă de pe scaun, ea-și încolăci picioarele în jurul șalelor lui, el o purtă așa prin încăpere, o lipi de perete, se iubiră de-a-n picioarelea, cojind varul,  pe podea, storcind lămâile care prinseseră puf, pe biroul neașteptat de mare odată eliberat de mormanele de nimicuri, contopiți unul cu altul și cu aerul încins, moale și mieriu, plin de feromoni, iz de terebentină și aburi de alcool, într-un spațiu golit de timp, sorbind speranță din sticle de gin și trăgând din aceeași țigară între două unduiri de trup, apoi adormiră, cu mințile dizolvate în alkahest-ul[5] cu aromă de ienupăr și de vinariță, căci se părea că pentru a trăi nu aveau nevoie de altceva decât de somn, gin, tutun și orgasme.  

            Când se treziră, afară era deja întuneric, fapt care nu-i deranjă câtuși de puțin, căci de multe ori noaptea conținea mai multă viață decât ziua. Eniko se ridică iute și fugi spre șevalet, Fred mai zăbovi în pat. Îi era foarte sete și simțea o amăreală în gură, ca atunci când spargi între dinți un sâmbure de lămâie. Se visase din nou în cochilia melcului, doar că de data aceasta meandrele îl purtaseră prin labirintul de coridoare al Conacului Rozen, pe scara în spirală ce nu ducea spre o nouă galerie sau măcar spre o ușă, ci, absurd, la un perete gol. Așa era sau doar așa îl visa? Nu își mai amintea prea multe de acolo, aproape nimic din ce văzuse și se întâmplase, ci mai degrabă cum se simțise, de parcă pășise în afara lui și astfel scăpase, vremelnic, de povara de a fi. Îi era dor de starea aceea. Ce făcuse în toți acești ani? Poate nici n-ar fi trebuit să facă altceva decât să-i lase să treacă.

Se ridică, deschise ușile franțuzești, o privi, uită din nou de sete, se duse la ea. Rămase o vreme cu ochii în cochilia de melc pe care ea o picta, fără să i se pară nimic neobișnuit, căci era convins că, așa cum gândeau la fel, visau la fel.

— La vechii sumerieni, melcul era simbolul eternei repetări, îi zise ea, amestecând cu nerv vopselele pe paletă.

El dădu din cap, absent, apoi spuse:

            — Cred că sunt, pentru prima oară în atâta amar de ani, împăcat cu toate câte s-au întâmplat.

            — Asta-i bine, răspunse ea, fără a-și lua ochii din pânză, liniștea lăuntrică este ceea ce obții doar atunci când încetezi să-ți mai dorești un alt trecut.

            — Mai ții minte acele nopți la Bálványos?

            — Bálványos?

            — Cât să fi trecut de atunci? Zece ani? Mai bine chiar, dar până acum, până în aceste ultime săptămâni, nu m-am simțit niciodată mai…

            — Ce tot zici acolo? se încruntă ea.

            — Nu înțeleg.

            — Glumești?

            — Cu ce să glumesc?

            — Noi doi n-am fost niciodată la Bálványos.

            — Cum poți spune una ca asta? Au fost cele mai frumoase nopți din viața mea.

            — Fred, noi ne-am cunoscut acum, stai, una, două… acum trei săptămâni.

            — Ah, râse el, ție îți arde de glume. Pentru o clipă m-ai făcut să mă întreb dacă…

            — Câtuși de puțin, Fred. Noi doi…

            — Nu-ți amintești de Bálványos?

            — Ba da.

            — Uite, vezi?

            — Doar că n-am fost cu tine acolo.

            — Ce tot spui? Nu mai ții minte pajiștea aceea cu flori albe, care s-au dovedit a fi vinariță? Și apele acelea minerale care mie mi-au plăcut mult, dar tu ai zis că tot mai bun e ginul, îți plăcea încă de atunci, și Cimitirul Păsărilor? Și acum parcă mai simt mirosul acela de sulf. Era să cad atunci în râpa aceea, dar tu m-ai prins de mână, nu-ți amintești? Avem și poza aceea împreună, la ruinele cetății lui Apor, ne-a făcut-o… cum îl cheamă…

            Ea se ridică și se duse spre birou. Cotrobăi prin sertare minute bune, urmărită de ochii lui căscați, chiar exoftalmici, apoi scoase o fotografie înrămată.

            — Aceasta?

            Fred aproape că i-o smulse din mână și-și trecu ochii peste ea din nou și din nou. Era Eniko, mai tânără, în Bálványos, măcar atât era clar, însă cel de lângă ea nu era el. Era un puștan scund și blonziu, care nici măcar nu semăna cu el.  

            — Când e făcută poza asta? scutură din cap Fred.

            — Acum vreo zece ani. În singura dată când am fost în Bálványos din copilărie încoace.

            — Încetează, te rog, nu știu unde vrei să ajungi cu jocul ăsta, dar…

            — Ești puțin confuz, Fred, poate pentru că abia te-ai trezit, poate de la gin sau de la căldură, nu-ți face sânge rău pentru asta, pot să-ți pregătesc un ceai și să…

            — Nu, nu, am și eu fotografia asta, fotografia reală, cu noi doi.

            — Fred…

            — Mă duc s-o aduc, o să vezi. Sunt curios ce o să mai spui atunci.

            — Unde să te duci acum? arătă ea spre ceas. Mai e puțin și se dă stingerea.

            — Am timp să mă întorc.

            Se îmbrăcă repede, culese o mască din cutia căzută pe podea, și-o agăță de urechi și ieși.

            Trecu pe lângă un echipaj de poliție, se uită la ceasul de la mână și grăbi pasul. Tăie străduțele în fugă, hotărât, aplecat de mijloc, apoi se opri brusc. Capul i se încinsese, nu mai auzea nimic decât propria inimă, zgomotul făcut parcă de zbaturi lovind o apă mocirloasă. Unde se ducea? Își privi hainele. Era îmbrăcat de oraș, pesemne ieșise să bea ceva. Se uită în jur, uite un bistrou cochet.

Se așeză la una dintre măsuțele de pe trotuar și-i strigă chelnerului care tocmai își strănutase în mască să-i aducă un gin, repede, până nu închideau. De ce ieșise atât de târziu? Și de ce comandase gin? Doar nu mai băuse de ani buni. Mai bine ar fi cerut apă, îi era doar atât de sete. Se gândi să mai întrebe și dacă aveau cumva infuzie de vinariță, dar renunță. Își dădu masca jos, transpirase și fața începuse deja să-l mănânce. Constată că-și uitase țigările. Privi în sus, cerul avea o culoare stranie, un fel de indigo, ca în tablourile cu furtuni ale lui Mermans, acele firmamente care lăsau impresia că în spatele lor se ascundea ceva, ca după o cortină. Iubise și el o pictoriță cândva. Nu se mai gândise de mult la ea, aproape că o uitase, blestemat cer de vară. Ea-i spusese că exista undeva, la mii de kilometri depărtare, unde nimeni nu mai putea acum ajunge, un loc numit Himinnjörð, piatră, apă și aer făcute toate parcă din aceeași plămadă, de nu știai unde se termina o materie și unde începea cealaltă, rămâneai undeva suspendat, între ele sau înăuntrul lor.

            Coborî ochii, îi trecu peste babilonia de mascaroane, cherubini și atlași de sub cornișele vechilor case negustorești, comandate, proiectate, ridicate, tencuite și ornamentate de oameni morți, cu nume uitate de atât de mult timp încât au încetat până și să se mai răscolească în morminte. Oamenii grăbeau pasul pe stradă, să nu-i prindă stingerea. Și de la mese începuseră să se ridice, luând-o toți într-o singură direcție, cu chipurile ascunse de măști asortate cu hainele, cu privirile în pământ. Îi zbârnâi deodată în cap gândul că lumea era un singur organism, un superorganism, un genet eusocial sau poate un holobiont sinergetic[6], o gigantică biomasă ale cărei celule se multiplicau la nesfârșit și astfel totul se repeta fără contenire. Existențe reciclate. Era ceva ce observa zi după zi, în slujba lui de analist, fără cap și coadă și prin urmare fără rost, că datele spuneau același lucru, aceleași câmpuri populate, mici variații lipsite de însemnătate reală, o cifră sau o literă în plus sau în minus. Unicitatea era o minciună, identitatea la fel. Unde mai pui că superorganismul, crezut etern și de neînvins, era acum bolnav. Brusc, luă hotărârea ca atunci când avea să răposeze, de molimă sau de moarte bună, să fie îngropat într-una dintre acele capsule biodegradabile, ghemuit ca un fetus în pântece, cu un puiet deasupra, pe care trupul său în putrefacție să-l hrănească, să transgreseze astfel într-un alt regn.

            I se aduse băutura, într-un pahar de whisky așezat pe tăblie de mâini în mănuși chirurgicale, și fu avertizat că nu avea prea mult timp s-o savureze. Fred avu pornirea să-i spună chelnerului că ginul se servea într-o cupă de ceramică, dar o lăsă baltă. Coatele i se încleiaseră pe riglele mesei de PVC imitând culoarea și nervurile lemnului. Observă iedera din plastic care îmbrăca stâlpii ce susțineau copertina. Totul numai fals și simulacru. Burta sa scoase un mârâit de jivină flămândă, dar care se teme să iasă la lumină. Știa că era prea târziu, dar aruncă un ochi oricum pe tabla pe care era scris cu cretă: Specialitatea bucătarului — Escargots de Bourgogne. Se strâmbă, sorbi. Încă dinainte să înghită, o lume întreagă se retrezi în el, sub oasele craniului și ale sternului, în spatele pleoapelor coborâte. Puține lucruri reconstruiau un moment din viață cu mai mare acuratețe decât gustul și parfumul unei licori. Trecutul, iată, putea urma prezentului, nu doar invers.

Deschise ochii, privi înainte, o singură persoană mai rămăsese, la ultima masă. Ce coincidență bizară, Eniko. Își lăsase părul lung și și-l vopsise indigo. Citea, citea liniștită, de parcă avea tot timpul din lume. Tennessee Williams. Titlul era parțial ascuns de un pahar, însă era clar că era Suddenly, Last Summer. Dintotdeauna prefera să citească operele în original. Faptul că știa vreo patru limbi o ajuta, evident. Colțurile gurii lui Fred se traseră în sus. Nu o mai văzuse de vreo zece ani, dacă nu mai bine. Fuseseră cândva împreună, la un an sau doi după ce terminaseră facultatea, însă lucrurile nu merseseră tocmai bine.

 București, iunie 2021


[1] Proiect edilitar-urbanistic demarat de familia Rădulescu având scopul de a crea o stațiune balneo-climaterică în apropiere de București: „Staţiunea de Vilegiatură şi Idroterapia Sinaia Mică la Chitila-Mogoşoaia lângă Bucuresci”. Întrucât nu s-a bucurat de popularitate, a fost abandonat la începutul secolului al XX-lea. 

[2] Gheorghe Coemgiopolu, negustor român de origine macedoneană care la jumătatea secolului al XIX-lea deținea un magazin de stofe și un atelier de haine pe ulița Lipscanilor, precum și o fabrică de mătase la Dămăroaia. Cum acesta lucra cu maeștri croitori vienezi, creațiile sale au devenit repede căutate de înalta societate bucureșteană.    

[3] University of the Arts London.

[4] Fenomen social marcat prin creșterea substanțială a consumului de băuturi alcoolice în Marea Britanie, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

[5] Ipoteticul solvent universal al alchimiștilor.

[6] Genet, grup de indivizi identici din punct de vedere genetic; Holobiont, unitate ecologică formată din gazdă și o multitudine de alte specii care trăiesc înăuntrul sau în jurul acesteia.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *