facebook

Îngerul Nopții

Îngerul Nopții

de Andreea Buzilă

,,Ai grijă în cine te încrezi! Și Diavolul a fost odată Înger…”

Un singur glas străbate noaptea,
Răzbunarea unui vis,
Și ce mai zarvă!
Ce mai bis!
Din adâncul său abis
Râde-n hohote doar Moartea.
Sugrumatul Vis, Andreea Buzilă

          17 iulie 2021
       Am nevoie de aer.
     Privesc amețită ușa scrijelită și decolorată de vreme. Scârțâitul constant al lemnului îmi provoacă nu numai fiori, ci și amintiri sumbre. Amintiri pe care nu știam că le mai am.
     Am căutat de mult timp această casă, mai exact această persoană care putrezește în ea de la începutul vieții și nu percep cum sufletul său s-a stricat ca un măr viermănos chiar la nașterea mea.
     Bat a treia oară, strigându-i numele.
     Casa e mică, acoperișul stă să cadă, iar grădina nu există. Sunt muște peste tot. Undeva în depărtare se află o seră, iar în rest e pustiu, atât de pustiu încât inima mi se oprește în loc ori de câte ori vântul șuieră mai tare.

— Elizabeth! strig o ultimă dată.

— Sunt bătrână, dar auzul meu este excepțional, domnișoară.
Ochii îi sunt albaștri ca marea, micuți, fără gene și îngălbeniți. Miroase a putred, iar eu înghit în sec greața pe măsură ce îi descopăr trupul firav și osos, părul subțire și alb, ascuns sub un batic mâncat de molii. Pielea îi e lăsată și murdară de sânge. Nu. De lut. Lutul roșu înghite toată culmea, lăsând imaginea noastră într-un tablou bolnăvicios. Desigur, Elizabeth se potrivește în peisaj.
— Bună-ziua, mamă…
Mă privește de parcă aș fi cel mai mare coșmar al ei, dar deschide ușa și mă trage înăuntru. Îmi face semn să tac și îmi face semn să mă așez pe unul din scaune. Sunt doar două aici. O masă plină de pahare și biscuiți, o chiuvetă și o sobă în care lemnul trosnește.
— Aproape că te-a auzit, copilă! Nu mai fi atât de gălăgioasă!

— Cine?
Îmi zâmbește cu dinții înnegriți și aruncă în în sobă încă un lemn. Râde atât de sec, atât de adânc…
— Din cenușă îi e trupul, din flăcări îi e mintea, oh oh, oh oh, mari îi sunt ghearele…

— Elizabeth, nu am timp să discut legende. Sunt aici să găsesc niște răspunsuri și…

— Ochii negrii ca tăciunii, încinși de furia răzbunării, adorato și te caută, te caută…
Am căutat atât de mult timp femeia care mă născuse și mă abandonase într-un șanț doar ca să găsesc o doamnă nebună. Dezamăgitor.
Sau nu.
— Cine, mamă?
Își duce mâna la piept și răsuflă parcă străpunsă de un glonț. Un suspin îi forțează vocea într-un mod grotesc, dar lacrima e cea care mă încremenește.
— Îngerul Nopții, copila mea, Îngerul Nopții…
Îmi lipesc spatele de scaun și râd, râd de parcă aș fi auzit cea mai bună glumă din viața mea, iar ochii ei se înnegresc de furie, mâna i se smucește de la piept și bărbia îi tremură. Pune mâna pe un cuțit și zâmbește apatic secunde bune. Când râsul mi se poticnește în gât, rânjește până la urechi, postura i se îndreaptă, ochii îi sunt luminați și scoate din sertar o bucată de scorțișoară.
— Ai dori niște ceai, scumpa mea?
Așa decurge întreaga după amiază. Ceai, biscuiți cu miere și povești din trecut. Atmosfera devine caldă, înduioșătoare, dar maschează o furie nemărginită.
Holul dintre cele două camere e îngust și nu mă lasă să descopăr prea multe, dar Elizabeth mă îndeamnă să explorez camera în care m-a născut.
— Știi, tatăl tău mereu și-a dorit o fetiță, dar eu…eu doream cu disperare un băiețel să mă scape de bătăile lui când va crește.
Pereții erau acoperiți de rafturi pline de păpuși și ceasuri. Zeci de ceasuri prăfuite. Toate păpușile erau la fel, într-un mod înfiorător. Ochi albaștri, părul blond, haine verzi, militare. Băieței…
— Dar ai apărut tu și chiar am fost fericită, copilă, crede-mă când îți spun…
Am pornit radioul, dar sunetul era vag pe singura frecvență disponibilă. Un cântecel la pian, dulce, de adormit copiii. Am închis ochii și am simțit ritmurile și sunetul, amintirile ce mi se derulau în fața ochilor. Spitalul, bătăile, violurile și zilele în care flămânzisem. Toate erau vina ei.
Doar vina ei.
— Am suferit mult din cauza ta!
Dar vocea nu era a mea, ci a ei. O voce groasă, dar ștearsă, ca tot ce o înconjoară. AM deschis ochii încet și am închis radioul.
Tic.
Tac.
Tic.
Tac.
Și până și sufletul meu a murit.
— Dar acum că ești aici, acum că te văd atât de vie și frumoasă, gândurile mele mă fac să…
— Ai meritat să suferi, Elizabeth. Nu mă aflu aici ca să refac legăturile, ci mai de grabă să rezolv niște treburi neterminate.
Tăcerea se lasă greu și doar scârțâitul lemnului mai învie lumea.
Podeaua se scufundă în lut.
Dacă aș sta pe loc m-aș putea îneca îngropată în el.
Nu aș avea aer.
— Îngerul Negru nu o să te lase, adorato! Nu te poți răzbuna pe mine!

— Cine a spus că o să mă răzbun? Voiam doar să mă asigur că trăiești mizerabil precum viața pe care am dus-o și, într-adevăr, te apropii de adevăr mai mult decât mi-aș fi putut imagina vreodată.
Timpul se scurge între noi și îi număr respirația puternică, pleoscăiturile pe care le scoate încercând să spună ceva. Când mă întorc spre ea și o văd atât de mărunțică și pricăjită…aproape mi se face milă.
Aproape.
Îmi strâng geaca pe corp și trec fără să scot un sunet pe lângă ea, pe lângă cea care mi-a dat viață. Mâna sa mă prinde strâns și își înfige unghiile în brațul meu, prin giacă. Are ghearele atât de lungi și odioase. Mai am puțin și vomit.
— Te-am căutat atât de mult, copilă, nu te voi lăsa să pleci așa de ușor.
Am scâncit când i-am simțit unghiile sfâșiindu-mi pielea și mi-am smucit mâna din strânsoarea ei.
— Sunt mama ta, Yvet! Sunt mama ta!
Urletul său îmi îngheață sângele în vene.
Un singur ceas ticăie de zor.
Ding!
Ora morții.
Se aruncă asupra mea fără să anticipez mișcarea și mă izbește la podea. Lutul îmi intră în păr, dar mă chinui să o lovesc cu pumnii.
— Te-am căutat atât de mult timp, copilă și uită-te! Aici, chiar aici ești!
Mâinile sale îmi strâng gâtul, iar forța sa e izbitoare.
— Iar acum, acum nu mai scapi, iubito!
Am nevoie de aer.
O lovesc cu genunchii și reușesc să o dobor. Tușesc când mă ridic și mă avânt spre camera cealaltă, spre cuțitul ce așteaptă pe masă. Întind mâna să îl prind, dar o lamă îmi crestează palma chiar pe mijloc, iar sângele țâșnește.
— Drace!
Femeia rânjește cu toporul în mână și surâde.
Țipetele mele nu o asurzesc suficient, iar lacrimile mele nu o înduioșează.
— Sper să mori în chinuri! Blestem, iar pentru o clipă chipul ei se întristează.
Îmi dau jos geaca și îmi înfășor mâna cu ea. E atât de mult sânge și se amestecă cu lutul dintre scânduri. Corpul îmi e lipit de geam, respir rapid și greu de parcă ceva îmi strânge plămânii.
— Ce păcat că nu o să poți vedea asta, adorato!
Toporul aproape îmi nimerește capul, dar țâșnesc cu ultimele puteri pe lângă lovitură. Pașii mei nu încetinesc o clipă și fug spre mașină cu sughițurile îngreunându-mi respirația și făcându-mă să tușesc. Nu am suficient aer și simt că amețesc, dar trebuie să scap.
Urc la volanul mașinii și blochez toate ușile. Elizabeth fuge după mine și se oprește rânjind chiar în față. Toporul pătat de sânge îi atârnă în spate. Mă analizează cu ochii săi albaștri, iar eu continui să încerc să pornesc mașina, dar nu se aude nici măcar un huruit. Râde din nou, râde până nu mai are aer.
Toporul său crapă parbrizul în două. Deschid mașina și o iau la fugă către seră. Trebuie să găsesc o lopată, un băț, orice.
Nu se grăbește să mă ajungă. Ci îmi face cu mâna și intră în casă.
Ghetele mi se adâncesc în lut și urlu când feresc geaca de pe mână și văd osul și carnea, sângele care curge. Durerea mă săgeată până în pântece.
Intru în seră și ezit la scările ascunse ce duc într-un subsol zidit. Murmure subțiri se aud ca un ecou și instinctele mă avertizează să fug mâncând pământul, dar strigătele sunt de ajutor, de groază. Cobor cu trupul transpirat, tremurând de teamă și furie, de durere, iar ce descopăr mă îngheață de tot. Băieței blonzi, legați și morți…
Sunt morți.
Corpurile le sunt spintecate, devorate pe jumătate și întunericul nu îmi permite să văd mai mult. Scotocesc după telefon și aprind lanterna. E plin de cadavre putrezite, oase uscate sau murdare de lut.
Pereții sunt desenați cu însemne.
Îngerul Negru.
— Copilă, îți place noua ta casă?
Țip și mă îndepărtez de scări către străfundul camerei, către trupurile neînsuflețite.
— Tu ai făcut toate astea?
Lacrimile îmi încețoșează privirea.
— Tu ești Îngerul Negru!

— Mereu mi-am dorit un băiețel…

       Nici o armă, nici o lopată sau scândură.
       Nu am nimic.
      Ține în mâini un satâr ruginit și își plimbă degetul pe lamă cu o satisfacție morbidă.

— E rândul tău să faci parte din colecție, copilă!

17 septembrie 2021

— Domane, draga mea, prin ce orori ai trecut!

— Am avut noroc de polițistul pe care îl întâlnisem pe drum. A știut că ceva e în neregulă.
Noroc.
— Bine că ai scăpat! Vezi, de asta nu e bine să încrezi în oameni! Nici măcar în mama ta!
Avea dreptate.
După cina cu noua mea vecină, o doamnă în vârstă foarte dulce, am împachetat resturile într-o caserolă și am declarat seara încheiată. Amintirile erau neplăcute, dar după terapie totul decurgea normal.
Ceasul ticăie miezul nopții, iar pașii mei coboară treptele beciului. Țin două borcane de murături într-o mână și aprind becurile cu cealaltă. Așez pe raft borcanele și oftez supărată.
— Nu au rămas prea multe resturi, adorato, dar nu-i nimic! Te vei sătura cu ele!
Elizabeth gâfâie din scaunul ei, plină de sânge. I-am făcut o nouă rană ieri.
Acum aștept să se vindece.
— Știi, azi am cunoscut pe cineva care seamănă leit cu tine!
Am oftat prelung, privind în jur la celelalte femei moarte, la oasele roase de timp.
— Cred că va face parte din colecție, iubito…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *