facebook

Justiția supremă

Justiția supremă

de M. K. Lynn

În bezna primitoare a pădurii începuse să se strecoare ceața răsăritului. Copacii nu își mai pierdeau forma în întuneric, de undeva din depărtare se puteau auzi păsări trezite din somn, iar dezgustătorul miros de căldură îi umpluse lui Helen plămânii, făcând-o să se strâmbe.

Se opri pentru un moment, trăgându-și sufletul. Groapa fusese acoperită pe jumătate, exact cât avea nevoie.

Înfipse lopata în pământul moale și se săltă pe margine, ieșind la suprafață. Inima îi bătea nebunește în piept. Era plină de nerăbdare: oare cât o să îi ia poliției de data asta să descopere cadavrul? O săptămână? Două?

Nu își putea șterge rânjetul larg de pe față.

Data trecută îl descoperiseră după trei zile, așa că Helen trebuia să se asigure că noul ei cadou va fi livrat la timp.

Trase în jos ușița portbagajului camionetei pe care o împrumutase din garajul unei ferme părăsite de la optzeci de mile distanță. Vopseaua roșie se cojea pe toate marginile, iar interiorul duhnea a mort, așa că era o alegere perfectă pentru ce își dorea Helen să facă.

Apucă cu grijă sacul de gunoi și îl puse lângă groapă. Îl desfăcu. Mirosul de carne în putrefacție îi lovi nările, iar Helen trase adânc aer în piept, delectându-se. Era aroma care îi plăcea cel mai mult.

Vărsă conținutul sacului în groapă, iar câinele mort se pleoști cu un zgomot scârbos pe pământul moale. Nu, nu îi curmase ea viața, îl găsise deja descompus în aceeași fermă, părăsit, cu lanțul prins de gât.

Ceea ce omorâse de fapt era mai jos, mult mai jos.

Se apucă să acopere groapa cu pământul rămas. Mușchii îi tremurau, dar era o durere plăcută, emoționantă. Se gândea la cum aveau să sape animalele poliției după cadavru, doar ca să dea peste un câine mort. Oare ar fi continuat să întărâte animalele la săpat? Sau s-ar fi oprit, descurajați, găsind doar un câine în loc de cadoul ei?

Ce-ar fi dat să le vadă fețele tâmpe! Îi plăcea să îi urmărească la televizor, când discutau cât de periculos era noul criminal în serie din Seattle. Niște nătângi, care se mișcau cu viteza unui melc din urma ei.

Abia aștepta să vadă o altă emisiune!

Acoperi groapa, ascunse în țărână o bucată de lemn scrijelită cu „Bucky – cel mai bun prieten al meu”, aranjă cu grijă la loc bucățile de pământ de la suprafață, pe care le tăiase la început, cu frunze și buruieni, cu tot, și se dădu în spate, admirându-și creația.

Nimic nu părea să arate că la șase metri adâncime zăcea ascuns cadavrul unei adolescente culese din parcarea unui pub, cu șaisprezece ore mai înainte.

Nici nu-i reținuse numele. Jill? Julia? Urma să afle oricum de la știri, în următoarele zile.

Răsăritul se apropia tot mai mult, așa că Helen urcă în camionetă și întoarse cheia.

Nimic.

Întoarse cheia iar.

Nimic.

Motorul refuza să pornească.

Ieși afară, trântind ușa. Ridică enervată capacul capotei, dar nimic nu părea în neregulă de la ultima inspecție a vehiculului. Păcat că nu se pricepea la mașini.

Încercă de alte câteva ori să pornească motorul, dar camioneta nu voia să se miște din loc.

Ce prostie.

Planul i se ducea de râpă dacă lăsa camioneta acolo.

Mai încercă de câteva ori să convingă vehiculul să se urnească, dar motorul, cu un ultim pocnet scos de undeva de dedesubt, își dădu suflarea.

Helen trânti ușa și, înjurând, lovi puternic roata cu piciorul.

Ura când ceva nu mergea conform planului.

După un moment de gândire, își culese rucsacul de pe bancheta pasagerului, coborî frâna de mână și împinse din spate, cât putu de tare, camioneta spre vale, unde vehiculul, prinzând viteză, se prăbuși într-una dintre grote, dispărând în spatele buruienilor cu un zgomot surd. Câteva bucăți din pietrele de deasupra se prăbușiseră peste portbagaj, ascunzând vopseaua roșie, cojită.

Helen inspiră adânc de câteva ori, extenuată.

Nu, nu era cea mai bună soluție. Poliția cu siguranță avea să găsească acea vechitură. Dar măcar camioneta nu urma să mai atragă atenție nedorită asupra gropii proaspăt acoperite.

Răsăritul se apropia tot mai mult.

Helen își trase căciula peste urechi, acoperind părul blond, slinos, și o luă la pas printre copaci. Undeva în față, la câteva mile, șerpuia șoseaua ce ducea spre Seattle. Dacă avea noroc, ar fi ajuns în oraș până să se facă dimineață.

Călca pe frunze uscate, mușchi ce acoperea trunchiurile derâmate, pietrele și pământul bătătorit de timp. Copacii înalți, care păreau să atingă cerul încă nocturn, se pierdeau în norii întunecați ce cufundau întreaga lume în beznă. Zgomotul propriilor ei pași, rămurelele mici ce îi trosneau sub tălpi, o deranjau, amintindu-i cât de nefast afurisita de camionetă luase decizia să nu mai pornească.

Iar răsăritul se apropia tot mai mult.

Bolta se colorase într-un mov întunecat când Helen întrevăzuse șoseaua. Trecuseră două ore. Stătu pe gânduri un singur moment până să hotărască dacă era mai bine să își continue drumul prin pădure, pe lângă șosea, sau să o ia direct pe asfalt, în văzul mașinilor.

Se uită la ceasul de pe mână.

Ora patru și un sfert.

Cu cât ajungea mai repede în Seattle, cu atât avea mai mult timp să trimită scrisoarea la postul local de televiziune.

Trebuia să le dea ghicitoarea, altfel cadavrul nu ar mai fi fost găsit în veci.

Păși cu încredere dincolo de scutul protector al pădurii și o luă spre oraș, pe marginea asfaltului. Cu rucsacul în spate, nu era decât o călătoare rătăcită, dornică să ajungă în Seattle cât mai repede posibil.

Își întocmi imediat povestea. Nenorocitul de iubit aflase că ea îl înșelase, așa că o lăsase pe marginea drumului în mijlocul nopții. Destul de credibil.

Acum tot ce avea nevoie era un șofer dornic să o ducă la destinație.

Dar cine putea să meargă spre Seattle la o oră atât de matinală?

Merse într-o liniște completă, întreruptă doar de ciripitul păsărilor, vreo jumătate de oră, până când, de undeva din spate, se auzi un zgomot înfundat de motor apropiindu-se.

Helen se întoarse spre vehiculul ce se îndrepta spre ea și, cu un zâmbet larg ce îi cucerea de obicei victimele, întinse brațul.

Șoferul încetini și opri cu câteva zeci de pași mai în față. Era o Honda Civic albă, de un model demodat: își dădu seama după inscripția de pe portbagajul plin de praf.

Helen se apropie de portiera din față a pasagerului. Geamul se dădu în jos.

– Mergeți spre Seattle? întrebă ea zâmbind.

Imediat ce îi scăpară cuvintele, le și regretă.

Șoferul era un bărbat trecut de patruzeci de ani, burtos, cu barba neîngrijită și capul slinos acoperit de o șapcă de baseball de când lumea, înnegrită de cât fusese purtată. Era îmbrăcat într-o haină întunecată și pantaloni la fel de negri. Un miros dezgustător de corp nespălat îi umplu nările criminalei.

– Da-da! făcu bărbatul. Intră!

Orice femeie întreagă la minte ar fi refuzat.

Dar Helen, cea care avea ascuns în haină un briceag și știa să îl folosească cât să îi curme viața nenorocitului în câteva secunde dacă ar fi mișcat un deget în direcția ei, nu avea de ales.

Orice om ce o vedea pe acea șosea putea fi folosit ca martor.

Iar lui Helen nu-i plăcea să lase martori nedoriți.

– Pot să urc în spate? întrebă ea, încă încercând să zâmbească.

Bărbatul îi arătă la grămada imensă de ambalaje, haine și sticle de bere, adunate pe bancheta din urmă.

– N-ai loc acolo! Deci? Urci?

Helen, după o clipă de gândire, aprobă din cap, deschise portiera și intră în mașină.

Vehiculul porni.

Radioul scârțâia ceva muzică pop, cum în pădure semnalul avea obiceiul să mai dispară. Necunoscutul domina atmosfera, gesticulând larg când schimba viteza sau mișca volanul, silind-o pe Helen să se facă mică lângă portieră.

Era dezgustător.

– Foarte frumoasă noapte, nu crezi? întrebă șoferul, scărpinându-se în barbă.

Helen aprobă din cap.

– Cum de ai ajuns să mergi pe jos spre oraș la ora asta? Te-ai pierdut?

Femeia se prefăcu supărată, vrând să-și înceapă tirada la cât de mult o supărase iubitul ei imaginar, dar privirea bărbatului care se fixase pe genunchiul ei o opri.

Cumva, pe blugii ei rămăsese o dâră de sânge.

Trase haina peste genunchi.

Drăcie.

– M-am certat cu iubitul meu și m-a lăsat pe drumuri.

Replica ei sunase atât de puțin convingător, că nu-și crezu urechilor.

Unde se dusese toată încrederea ei?

De ce o deranja atât de mult acel bărbat împuțit?

De ce avea acel sentiment că tot ce se întâmpla era greșit?

Șoferul rânji și roti volanul, urmând curba. Gunoaiele de pe bancheta din spate se mișcară și ele.

– De ce v-ați certat? Pari o fată bună care nu caută gâlceavă.

Mâna șoferului se dădu de pe maneta de viteze pe genunchiul ei, cel ce ascundea dâra de sânge. Ochii lui Helen se măriră de uimire.

Acel gunoi de om cutezase să o atingă!

Se întinse să scoată briceagul, dar pumnul masiv al bărbatului o lovi cu putere în cap, spărgându-i nasul. Durerea acută și sângele ce-i spumegă brusc în gură o năuciseră, și femeii îi scăpă un țipăt.

– Știi care e condiția realizării justiției supreme? întrebă bărbatul de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Helen își ridică bărbia și își lipi mâna de nasul spart, încercând să oprească sângerarea.

Morții mă-sii de gunoi ce era! O să îl facă să regrete!

Mugi în semn de curiozitate, vrând să-i distragă atenția, și se întinse iar după briceag. Ochii femeii căzură pe palma masivă ce încă o ținea de genunchi.

Unghii negre, scârboase.

– Justiția supremă e să faci torționarul să simtă ce a simțit victima.

Helen întâlni privirea bărbatului.

Un tremur ușor îi trecu pe șira spinării.

Nu, nu avea cum.

Era imposibil.

Bărbatul rânji, văzându-i ochii măriți de groază, și întoarse iar volanul, urmând curba.

Gunoaiele din spate se mișcară din nou, iar sub ele Helen văzu brațul vânăt al adolescentei pe care o îngropase cu două ore mai înainte.

Se întoarse spre ușă, încercând să o deschidă și să scape, dar bărbatul o lovi cu capul de geam de câteva ori, până acesta se sparse. Vehiculul coti pe un drum de pădure.

Helen gemea. Totul plutea în fața ochilor.

Cu sângele i se scurgeau ultimele fărâme de curaj.

Îi era frică?

Ei?

De el?

Ce prostie!

După câteva minute bune, vehiculul se opri, iar ușa se deschise. Șoferul o apucă de păr și o trase afară din mașină.

– Să știi că te-am urmărit de mult timp, cățea ce ești, zise bărbatul, trăgând-o după el pe jos ca pe un sac. Ești un gunoi ce nu merită să trăiască. Dar să mori ușor, să scapi repede?

El râse cu poftă, amuzat.

– Nu, nu, asta nu o să se întâmple! hohoti el, strângându-i părul femeii între degete. O să simți tot ce au simțit și fetele pe care le-ai ucis! Voi, cei ce vă credeți deasupra legii și a ce este uman, meritați să fiți omorâți în chinuri!

Helen se trezi aplecată peste groapa pe care o săpase singură cu câteva ore mai înainte. Se uita tâmp la rămășițele câinelui, bucata de lemn scrijelită…

– Dar și tu faci același lucru!!! urlă ea disperată.

Păsările din pădure își luară zborul, îngrozite de gălăgie.

Bărbatul culese de pe jos lopata și o apucă mai bine.

– Și aștept cu nerăbdare ziua în care o să mor în chinuri.

2 Replies to “Justiția supremă”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *