facebook

Samca

Samca

de Ioana Amalia Dragomir

Peste colinele înverzite se lăsa amurgul roșiatic. Privind din spatele geamului murdar Veronica aștepta înfrigurată noaptea. Se odihnise în timpul zilei, dormind pe sărite, câte o oră, doar pentru a-l verifica din când în când pe Andrei, care se juca liniștit în curte. Își sprijini fruntea de geamul fierbinte și lăsă o lacrimă să îi alunece peste cearcănele albăstrui de sub ochi. Își strânse brațele în jurul corpului, simțind bebelușul din interior mișcând. Simțea doar ură și regret. Se mutase într-un sătuc uitat de lume, din Apuseni, doar pentru a scăpa de agitația orașului și de el, cel pentru care, cu doar câteva luni în urmă și-ar fi donat un rinichi, dar care acum îi devenise cel mai mare dușman. Își aminti cu durere cât de liberă se simțise văzând căsuța mică străjuită de arțari bătrâni. Avea câțiva vecini, departe toți unii de ceilalți, fiecare pe colina lui și era așa de liniște. În primele zile se simțise atât de liniștită, de parcă toată liniștea și pacea erau ale ei. Acum însă… Veronica și-ar fi dorit să fi rămas în oraș. Parcă abuzurile îndurate erau un fleac față de ce trăia acum.

Soarele dispăru în cele din urmă în spatele dealului, odată cu ultimele dăngăne de la clopotul din sat, lăsând loc unui cer senin și plin de stele care se întunecă gradual, până când întreaga căsuță rămase cufundată în beznă. Veronica îl acoperi mai bine cu pătura pe Andrei. Dormea atât de senin încât îi venea greu să îl trezească și să îl mute. Se târî pe scări în sus, spre camera ei și rămase pe pat, cu capul pe genunchii îndoiți, așteptând.

De afară se mai auzeau, prin geamul întredeschis doar greierii și glasul jalnic, prevestitor de rele, al câtorva bufnițe. Veronica își frecă bine pleoapele grele, care dădeau să se închidă. Nu trebuia să doarmă. Nu avea voie.  Nu știa cât avea să o mai ducă așa, dar știa că va lupta până la ultima suflare.

 

Prima vizită

Podeaua se auzi scârțâind prelung și Veronica tresări, mișcându-se în așternuturi. Scârțâitul se auzi mai tare și mai aproape de pat, iar femeia întredeschise ochii simțind că nu mai este singură. Înjură în gând… Adormise. Simți aerul greu în jurul ei și teama care o pătrunde până în măduva oaselor. Simțea prezența de lângă patul ei, dar îi era frică să o privească. Podeaua din lemn mâncat de cari răspunse parcă gândurilor ei, scârțâind jalnic. Veronica văzu o umbră înaltă care se întinde peste patul ei. Auzi mârâitul venit parcă din fundul pământului deasupra ei și închise ochii strânși, când mai multe picături de salivă îi udară fața. Ar fi vrut să țipe, dar l-ar fi trezit pe Andrei așa că strânse puternic din dinți, încercând să se autoconvingă că totul se întâmplă doar în mintea ei.

Simți degetele reci și subțiri, cu unghii lungi, mișcându-se pe corpul ei, atingându-i gâtul, umerii, sânii, doar pentru a se opri pe abdomenul bombat. Veronica își înăbuși cu greu țipătul, încercând să rămână nemișcată. Știa că avea să plece în cele din urmă.

Arătarea mai rămase preț de câteva secunde cu mâinile peste abdomenul ei, iar Veronica simți din nou bebelușul mișcând puternic în interiorul ei. Degetele lungi, ca două vreascuri se dezlipiră în cele din urmă de ea și podeaua scârțâi din nou ritmic, din ce în ce mai departe de pat.

 

A doua vizită

Veronica se trezi speriată. Iar visase urât. O visa în fiecare noapte și niciodată nu avea curaj să o privească, dar de data aceasta creatura mersese mai departe. Era prima data când o atingea în vis. Femeia își privi abdomenul. În cel mult o lună urma să nască. Nu știa ce avea să se aleagă de bebeluș, cu tot stresul la care era supus încă din pântece.

– Mami, vino! Vino!

Veronica tresări. Andrei, băiețelul ei de patru ani o trăgea energic de tricou. Clipi de câteva ori pentru ca imaginea să devină clară în jurul ei. Era atât de obosită… Se ridică și se lăsă dusă de Andrei pe scări în jos, doar pentru a vedea în ușă silueta cocârjată a uneia dintre vecine. Veronica înghiți în sec. Nu voia niciun fel de contact acum, iar vecinii o vedeau toți ca pe ciudata mutată de la oraș. Tot ce voia era liniște. Oftă adânc și încercă să pară cât mai prietenoasă.

– Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta?

Bătrâna o privi urâcioasă pe sub baticul înflorat care îi căzuse pe frunte, acoperindu-i sprâncenele. Se uita când la ea, când la abdomenul ei și apoi mârâi arătând doi dinți strâmbi și îngălbeniți:

– A venit la tine, nu-i așa? Toți am auzit? Ce ai făcut?

– Nu știu despre ce vorbești, răspunse Veronica cu răceală. Mai bine pleci!

Bătrâna întinse un deget noduros către ea și îi spuse cu glasul tremurat:

– O să-ți ia copilul! Și pe ăla din burtă! De ce ai dat-o afară?

Veronica ar fi vrut să întrebe pe cine, dar știa foarte bine pe cine dăduse afară. Pe bătrâna cerșetoare care venise cu luni în urmă să îi ceară pere văratice. Normal că o dăduse afară. La oraș nimeni nu se uita la cerșetori, darămite să îi aducă în curte. Îi păruse rău după, dar când ieșise după bătrână era ne negăsit. Parcă o înghițise pământul.

– Pleacă! se răsti ea la bătrâna din fața ei, care o privi critic.

– Nu mai face pe deșteapta! îi răspunse bătrâna rece, întinzându-i o hârtie mototolită și galbenă. Ia asta și scrie pe un perete ce vezi pe ea. Doar așa o să scapi.

Nemaiașteptând răspunsul, bătrâna se întoarse și începu să coboare legănat poteca spre poartă, sprijinindu-se în bastonul făcut dintr-o ramură noduroasă de copac. Veronica trânti ușa în urma ei și aruncă hârtia în coșul de gunoi. Pe aceste meleaguri oamenii erau foarte superstițioși și credeau în toate prostiile. Cu toate acestea, pe undeva, bătrâna avea dreptate. Toate au început după ce a dat-o afară pe cerșetoare. Îl privi pe Andrei care se juca liniștit la groapa lui cu nisip. Ar fi vrut să se liniştească și ea, dar în minte îi reveneau cuvintele bătrânei. Oare ea, bebelușul și Andrei chiar erau în pericol?

 

A treia vizită

În bezna din încăpere, Veronica simți din nou mișcare. Acum știa că adormise, dar avea un plan. Trebuia să vadă cine îi bântuie fiecare noapte. Așteptă ca umbra sinistră să se apropie de pat, cu respirația întretăiată și cu inima bătându-i gata să îi iasă din piept. Avea nevoie de tot curajul de care era în stare pentru a deschide ochii. Simți cu părul si se electrizează la atingerea rece de pe gât și așteptă ca mâinile osoase să coboare din nou pe corpul ei. Când acestea se opriră în cele din urmă pe abdomen, Veronica deschise ochii și simți cum tot aerul i se blochează în plămâni. Ar fi vrut să țipe, dar sunetele nu voiau să iasă.

În fața ei se ridica o femeie monstruoasă, dezbrăcată complet, cu părul lung și încâlcit curgând murdar spre podea și încadrând corpul diform de o parte și de alta ca două perdele. Pielea maronie se întindea peste oasele proeminente ale feței, scoțând în evidență gura lipsită complet de dinți, care se strâmba într-o linie înconjurată de riduri, sub nasul coroiat. O privea pe Veronica cu ochi sticloși și mici, scoțând un mârâit sumbru ce venea parcă din fundul pământului.

Veronica strânse instinctiv lenjeria și salteaua de sub ea. Simțea o gheară în gât care nu o lăsa sa țipe. Își auzea inima bătând în timpane și simțea cum aerul i se acumulează în plămâni fără să iasă. Monstruozitatea se întoarse spre ea și Veronica putu să vadă acum goliciunea corpului ei. Nu avea nimic pe ea. Sânii îi atârnau lungi, ca două piei întinse, până aproape de genunchii osoși. Pe brațele ca două vreascuri noduroase, pielea se întindea moartă până la degetele murdare, cu unghii lungi și încârligate, pe sub care se putea vedea pământul.

Creatura se își retrase mâinile de pe abdomenul ei și se întoarse târându-se cu picioarele goale pe podeaua din lemn, iar Veronica simți cum tot aerul îi iese dintr-o dată din plămâni și căzu moale peste perna din spatele ei. Tresări atunci când auzi de jos, plânsul lui Andrei, devenit acum un țipăt. Se ridică și porni în fugă pe scări în jos. Trecu rapid prin bucătărie și apucă cel mai mare cuțit pe care îl avea. Trebuia să își apere copilul  și era pregătită să se lupte. Deschise dintr-o mișcare ușa de la camera lui Andrei, dar înăuntru nu mai era nimeni.  Doar în pat, Andrei țipa în continuu, învinețindu-se.

Veronica se apropie de el și încercă să îl ia în brațe, vorbindu-i calm, deși simțea groaza până în adâncul sufletului.

– Gata, Andrei! A fost doar un vis urât! Sunt aici!

Copilul însă continua să plângă, fără să o audă. Veronica îi văzu buzele tot mai vinete și pielea albă devenind din ce în ce mai străvezie. Trebuia să meargă la spital. Știa că nu este doar un simplu tantrum.

– Mă duc să pornesc mașina, îi spuse ea, știind că nu o aude, dar nu mai apucă pentru că Andrei căzu pe spate cuprins de spasme.

Veronica se întoarse în fugă către pat. Corpul mic tremura din toate încheieturile contorsionându-se. Văzu degetele firave contractându-se spasmodic și prinzând la întâmplare lenjeria de pe pat și trupul lui Andrei se chirci printre perne într-o poziție tot mai nefirească. Veronica încercă să îl strângă în brațe pentru a-l opri, zgâlțâindu-l puternic, dar în zadar. Văzu dinții încleștați ai copilului, printre care acum saliva ieșea sub forma unei spume albe. Încercă să îi ridice capul și să îi descleșteze cât mai mult gura pentru a-l împiedica să își înghită limba.

– Andrei! strigă Veronica îngrozită, văzând că orice ar face, nu își poate ajuta copilul, dar Andrei nu o auzea.

Veronica încercă să îi țină cât mai bine corpul într-o parte, așa cum citise în cursurile de prim ajutor, trăgând cu o mână de copil și cu cealaltă încercând să formeze numărul de telefon de urgențe. Auzi sunetul cunoscut scos de telefonul ei. Reușise să sune, dar telefonul se stinse brusc. Nu mai avea baterie. Pentru că niciodată nu avea semnal, nu se mai obosise să îl încarce. Veronica înjură printre lacrimi apăsând tot mai tare pe corpul mic al copilului. Simți cum spasmele se calmează treptat sub apăsarea ei, până când se opriră de tot. Trebuia să ajungă la spital. Încercă să ridice corpul copilului, care acum respira ritmic, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, descoperind că pijamaua este udă. Știa că este din cauza crizei, pentru că Andrei nu mai udase patul de foarte mult timp.

 

A patra vizită

Veronica îi mai puse o pernuţă lui Andrei și îl privi cu drag cum doarme. Era bine. Medicul spusese că este bine, chiar dacă la o primă vedere criza semăna cu una de epilepsie. Ieși din cameră și căută în coșul de gunoi hârtia de la bătrâna din vecini. Începuse și ea să creadă acum că nu e doar o superstiţie. Știa ce văzuse și mai știa și că Andrei era un copil perfect sănătos.  Bătrâna îi spusese să scrie pe un perete ce era pe hârtie. Urcă înapoi în dormitorul ei și aruncă toate tablourile de pe zugrăveala coșcovită. Despături hârtia și încercă să descifreze scrisul scrijelit și tremurat de pe ea. Erau 19 nume.

Fără să mai stea pe gânduri, Veronica luă un marker permanent și începu să scrie pe zid, cele 19 nume, fără să le caute rostul: Avestița, Nadarca, Salomia, Nacara,Avezuha, Nadariea, Salmona, Paha, Puha, Grapa, Zliha, Nervuza, Hamba, Glipina, Humba, Gara, Glapeca, Tisavia, Pliaștia.

Termină de scris, cu mâinile tremurând și se așeză pe podea, în fața peretelui plin de nume. Își cuprinse capul cu mâinile și începu să plângă. O lua razna. Ciocăniturile puternice în ușă o făcură să tresară. Lovi podeaua cu pumnul. Nici măcar să plângă nu era lăsată! Unde era liniștea pentru care se mutase. Coborî furioasă scările și deschise ușa. În prag era bătrâna care îi adusese biletul, însoțită de altele de aceeași vârstă cu ea.

– Ai scris numele? întrebă una dintre ele, privind-o pe Veronica pe sub pleoapele căzute și pline de riduri.

– Am scris, răspunse femeia disperată. Am scris! Și acum ce mai urmează? Cine este și ce vrea de la mine? Cu ce i-am greșit noi?

– Omenește baba și îți spune, veni răspunsul tremurat al bătrânei. Celelalte dădură aprobator din cap.

– Ce vreți? întrebă  Veronica disperată. Bani?

– O cană de cafea? Un colț de pâine cu dulceață? veni răspunsul gâjâit în care Veronica simți o doză de ironie.

Veronica intră în casă și se întoarse cu cele cerute. Tot ce voia era să se termine totul cât mai curând. Așezate la masă, bătrânele începură să vorbească pe rând.

– Cerșetoarea s-a răzbunat pe tine pentru că ai dat-o afară. Ți-a trimis o Samca!

– Acum vrea să îți ia copiii și o să îi ia!

– Dar am scris pe zid așa cum mi-ai spus! strigă Veronica la bătrâna din fața ei.

– E bine că ai scris, dar e prea târziu, credem… Trebuia să scrii ieri, când ți-am dat hârtia.

– Și acum ce trebuie să fac?

– Tu nu mai ai ce să faci! Acum o să facem noi! Dacă vine și la noapte, mâine facem un descântec. Pregătim tot la noapte.

– Și copiii mei scapă?

Bătrânele se priviră între ele, ezitând. Răspunse în cele din urmă una dintre ele:

– Încercăm. Și dacă scapă unul tot e bine, dar noi încercăm.

Bătrânele se ridicară în același timp și părăsiră în tăcere curtea. Veronica rămase cu capul sprijinit pe mâini. Îi era greu să creadă ceea ce auzise. Educația nu îi permitea să accepte existența supranaturalului iar povestea părea cusută cu ață albă. O cerșetoare îi trimisese o creatură din povești să îi omoare copiii. Practic plătea prețul unui colț de pâine cu viața copiilor ei?!

 

Ultima vizită

Veronica tremura în pat. Simțea din nou copilul mișcând energic în interiorul ei. Nu mai avea mult. Îl lăsase pe Andrei în camera lui și aștepta îngrozită să vadă dacă numele scrise pe zid și-au făcut efectul.  Dormise atât de puțin în ultima vreme încât Veronica își ținea cu greu ochii deschiși, iar în cele din urmă ațipi, stând ridicată peste pernele făcute grămadă în spatele ei.

Tresări când auzi iar scârțâitul podelei din lemn, tot mai aproape de patul ei. Deschise ochii și o văzu din nou, înaltă și slabă, întinzând mâinile către abdomenul ei. Veronica îi prinse mâinile osoase încercând să le îndepărteze de pe ea.

– Lasă-mă! Lasă-mă! țipă ea la Samcă, lovind-o peste pielea murdară.

Creatura se îndreptă mârâind către ea și Veronica simți cum o palmă grea o lovește aruncând-o înapoi peste pernele de pe pat. Dădu să se ridice doar pentru a descoperi că nu poate. Cealaltă mână cobora încet pe corpul ei, rupându-i cămașa de noapte. Degetele umede îi atingeau acum sânii, strângându-i pe rând. Veronica țipă și începu să se zbată pentru a scăpa din strânsoarea ca de menghină care o ținea lipită de pat. Continuă să țipe gând unghiile lungi și ascuțite îi zgâriară pielea de pe abdomenul umflat, în care bebelușul lovea puternic, zvârcolindu-se și el alături de mama lui.

Samca îți sprijini cotul pe pieptul ei sufocând-o și împiedicând-o să se mai miște, în timp ce, mâna cealaltă pătrunse întinzând degetele lungi pe sub lenjeria Veronicăi. Femeia auzi elasticul rupându-se și încercă să strige din nou după ajutor, dar reuși doar să horcăie înfundat. Simți două degete osoase intrând adânc. Se zbătu, încercând să îndepărteze brațele creaturii de pe ea, zadarnic. Simți mişcarea ritmică a celor două degete cu unghii uriașe în interiorul ei, din nou și din nou și din nou și se încetă să se mai zbată. Capul îi căzu pe spate și corpul îi alunecă moale printre pernele acum răvășite.

Ușa se închise cu un zgomot prelung și de jos se auzi din nou țipătul lui Andrei, dar Veronica nu îl auzea.

 

Descântecul

Veronica auzi mișcare în jurul ei și încercă să deschidă ochii. Nu era în dormitorul ei. Văzu pereții coșcoviți și tavanul de care stătea atârnat un bec, montat fără lustră. Pe suprafața pereților erau agățate ștergare și carpete colorate. Dădu să se ridice în capul oaselor și simți arcurile dure ale saltelei. Era așezată într-un pat metalic cu tăblii la ambele capete. Pe una dintre tăblii se putea vedea un vechi blazon decolorat. În celălalt pat din cameră, îl văzu pe Andrei. Era din nou albăstrui iar, după cum i se mișca pieptul, respira rar. Prea rar.

Ușa se deschise și în prag apăru una dintre bătrâne cu un lighean de metal în care se putea vedea o pastă întunecată.

– A venit iarăși, mormăi bătrâna. O să facem un descântec.

Încă două bătrâne îmbrobodite intrară în cameră și îl aduseră pe Andrei lângă Veronica. Aceasta își luă copilul în brațe așteptând. În interiorul ei era liniște. Bebelușul nu mai mișca. Femeia simțea că ceva nu este în regulă, dar îl strânse mai bine pe Andrei la piept așteptând.

Punându-i pe amândoi pe podea, bătrânele făcură cerc în jurul lor. Veronica își lipi obrazul de cel al lui Andrei așteptând. Auzi parcă venind din alte vremi, glasul bătrânelor care acum recitau în cor descântecul, întinzând pe ei, pasta neagra ca smoala:

„Plecând Veronica

Duminică la sfânta biserică,

Căci era zi de sărbătoare,

Cu pruncul la născătoare.

Și la mijloc de cale,

La mijloc de cărare,

S-a întâlnit cu Satan ăl mare,

Călare pe un taur,

În mână cu biciul de balaur.

Cu biciul a pocnit

Și trei draci au venit,

Pe Veronica au apucat-o,

De mijloc au luat-o,

Sus au azvârlit-o,

În pământ au trântit-o,

În deșert au izbit-o,

Și copilul neîmplinit,

Ea că l-a făcut,

Și nimeni n-a văzut-o,

Și nimeni n-a auzit-o,

Numai Maica Domnului,

Din înaltul cerului,

Care-ndată a venit

Și la Veronica  i-a poruncit

Degrabă la descântătoare să se ducă

Și carte pe piele i-a făcut

Cu litru de sânge a iscălit,

Pe Satan l-a afurisit,

Ca din copil să iasă,

Și peste nouă mări să treacă

Acolo să trăiască,

Acolo să-și văcuiască,

Iar copilul va crește,

Ca voinicul din poveste,

Frumos ca spuma laptelui,

Nalt ca bradul muntelui.”

Veronica simți pasta neagra cum curge peste ea și peste Andrei, în timp ce imaginea începu să se învârtă în jurul ei. Glasurile în cor se auzeau tot mai departe și mai departe… iar umbrele dansau pe suprafața pereților acoperiți de țesături colorate. Veronica tresări și își privi pantalonii pe care se forma acum o pată roșie uriașă, care îi cuprindea coapsele și care păta covorul țesut de sub ea. Izbucni într-un plâns sfâșietor, scuturându-l tot mai tare pe Andrei, care însă rămase moale în brațele ei.

Știa ce înseamnă sângele de pe podea. Își lăsă capul pe umărul lui Andrei, plângând în hohote. Acum erau doar ei doi. Simți trupul mic tresărind în brațele ei și auzi o singură respirație adâncă lângă urechea ei. Aerul părăsi plămânii copilului cu un șuierat prelung și corpul acestuia deveni greu în brațele ei. Veronica începu să îl scuture disperată, dar Andrei rămase inert, pe fața lui rămânând înghețată pentru totdeauna umbra unui zâmbet.

– Andrei! strigă Veronica, continuând să scuture corpul lipsit de viață. Andreeei!

Mai târziu…

Laura aștepta tăcută în fața celor două cruci de o șchioapă așezate lângă două pietre funerare la fel de mici. Aveau flori proaspete și pe margine se puteau vedea rămășițele unor lumânări. Nu știa de ce vecina ei îi dăduse întâlnire în cimitir, dar voia să fie prietenă cu toată lumea. Culese câteva flori uscate din glastra aflată lângă primul mormânt și le aruncă în șanțul care străbătea cimitirul.

– Nu pune mâna, se auzi glasul aspru al vecinei sale.

Laura trase repede mâna și se întoarse spre femeia din spatele ei. Nu era nici tânără nici bătrână, iar pe sub broboada prinsă la ceafă se puteau vedea câteva șuvițe de păr negru. O privea cu ochi reci, lipsiți de orice urmă de expresie, de parcă peste ei fusese aruncată o pânză. Hainele îi atârnau haotic peste corpul slab, iar vesta de lână, prea groasă pentru căldura verii, găzduia într-unul din buzunarele lălâi o sticlă. Femeia scoase sticla din buzunar și se așeză pe bordura unuia dintre morminte. O privi pieziș pe Laura, luă două guri zdravene din lichidul din sticlă, care acum emana un miros puternic de alcool de proastă calitate, și îi spuse înecându-se:

– Pleacă acum cât mai poți, dacă nu vrei să ajungi ca mine.

– Ești nebună! îi răspunse Laura și îi întoarse spatele, coborând în fugă aleea ce șerpuia printre morminte.

Veronica privi cu ură în urma ei, mai luă două guri mari din sticlă și începu să râdă:

– O să vină Samca și după tine!

One Reply to “Samca”

  1. A fost foarte poetic momentul în care Samca a intrat în Veronica. Așa, ca la țară, cu unghiile negre și netăiate. Iar Veronica a încetat să se mai zbată când și-a dat seama că nu e dracu’ atât de negru.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *