facebook

Spune-mi că ești mamă

Spune-mi că ești mamă

de Cristina Dragoș

Eu

„Spune-mi că eşti mamă fără să-mi spui că eşti mamă”. Păi, e simplu! Nu e simplu să fii mamă, nu, nu asta, dar cred că mă descurc să mă descriu. Pe mine şi tot ceea ce trăiesc.

Am mereu un ghem în stomac, mai mare sau mai mic, care, printr-o scurtă rostogolire, îmi ascute simţurile şi îmi alertează creierul. Sunt permanent într-un pătrat dintr-o tablă de şah, încercând să anticipez cu cel puţin două mutări tot ceea ce se poate întâmpla în jurul meu. Gândesc cele mai grozave scenarii pentru cea mai banală ieşire în oraş.

Soţul meu mi-a făcut portretul – anxioasă, paranoică, schizofrenică -, apoi a închis uşa în urma lui, lăsându-mă cu fricile mele. Şi cu un copil mic.

1.  Anxietatea

_ Cara, să nu îţi uiţi..

_ Mamă, mă grăbesc! Şi nu am timp oricum să mănânc.

_ Doar mărul acesta te rog să îl iei. Trebuie să…

_ „Mănânci sănătos”, da, ştiu. Mă scuteşti, te rog? Nu înţeleg de ce eşti aşa enervantă. Tata nu mă bate atâta la cap.

_ Pentru că el nu e mamă!

Nu asta am vrut să zic, dar mi-a scăpat. Ştiu că nu e corect să îl vorbesc de rău pe celălalt părinte, chiar dacă ar merita-o din plin. Chiar dacă el o face tot timpul.

În fiecare dimineaţă îmi repet că trebuie să lupt onest cu preadolescenţa, să îmi aleg bătăliile şi să neutralizez hormonii fetiţei mele de doar unsprezece ani. Să îmi folosesc empatia ca pe o superputere care să mă facă mama perfectă. Dar e greu, al naibii de greu, să fii părinte singur.

Cara aruncă o privire furioasă mărului de pe masă în timp ce trece prin dreptul lui, apoi iese din casă fără să se uite spre mine sau să îmi zică ceva. Tatăl ei urmează să o ia de pe aleea din faţa casei, aşa că nu se sinchiseşte să îmi arate vreo urmă de politeţe. Azi nu are nevoie de mine.

Un scârţâit de roţi şi ţipătul Carei mă scot din starea mea de autocompătimire şi alerg la uşă. Smucesc de clanţă, dar nu se deschide. Porcăria asta, tocmai acum a trebuit să se strice. Mă uit pe geam, dar nu o văd pe Cara nicăieri.

Derulez în capul meu ultimele două minute şi aud zgomotul de chei. Cara trebuie să fi încuiat uşa pe exterior. Dar unde sunt cheile mele? Trebuie să le caut în geantă, acolo trebuie să fie. Şi geanta? Of! Pe geam tot nu se vede nimic.

În disperarea mea, îmi rotesc privirea pe deasupra dulapului din hol şi văd ceva care luceşte. E cheia de rezervă. Mă năpustesc cu ea în mână şi deschid uşa de la intrare, apoi fug pe alee, având cele mai negre scenarii în cap, de la accident de maşină la răpire. Ajung aproape în stradă când o văd.

La vreo zece metri mai jos pe stradă e noua maşină sport a lui Adam, fostul meu soţ, iar el şi Cara se tot rotesc în jurul ei, admirând-o. Vreau să răsuflu uşurată, doar văd că fetiţa mea e bine, dar inima încă îmi bate tare şi nu reuşesc să mă liniştesc. Ţipătul acela, ce-a fost cu el?

_ Cara eşti ok? Ce s-a întâmplat? Te-am auzit ţipând.

_ Hai, Evi, calmează-te. Nu a ţipat nimeni, despre ce vorbeşti?

_ Cara a ţipat, am auzit…

_ Mamă, revino-ţi, nu s-a întâmplat nimic.

O privire scurtă de complicitate are loc între ea şi Adam. Amândoi cred că nu observ. Ea minte şi nu ştiu de ce. I-a sărit în faţă? Era să o calce cu maşina?

Îmi pun mâinile pe obraji şi simt că sunt caldă şi, cu siguranţă, roşie. Tremur puţin, dar nu vizibil, însă inima dă să-mi sară afară din piept. De spaimă, de agitaţie, iar acum de nervi. Şi ştiu cum arăt. Ca o mamă nebună. Trebuie să mă retrag.

_ Ok, mă bucur doar că eşti bine. Că sunteţi bine amândoi. M-am speriat, atâta tot.

_ Tot timpul te sperii, îmi reproşează Cara, apoi intră în maşină pe locul din dreapta.

Încă o sfidare la adresa mea. Ar trebui să meargă pe bancheta din spate, cel puţin încă un an.

Urăsc weekendurile în care trebuie să o las pe Cara cu Adam. El nu respectă niciodată ceea ce îi spun şi nici nu îl interesează să fie un tată bun. În schimb, pozează în tipul grozav care e prieten cu fiica sa preadolescentă, fiică pe care, să fim serioşi, o foloseşte doar pentru a-şi impresiona iubitele. Una la fiecare trei-patru luni.

Iar eu stau cu inima în gât şi tresar la fiecare telefon, neştiind ce veste voi primi de la celălalt capăt. A lăsat-o să stea în maşină fără centură şi a făcut un accident? A dus-o într-un club şi a scăpat-o din ochi? A uitat să îşi încuie arma, lucru care se întâmpla frecvent pe când mai eram împreună, iar Cara a descărcat-o accidental? Şi lista poate continua.

Nu ajută nici faptul că sunt genul de persoană care visează activ. Mda, nici subconştientul meu nu are mai multă linişte. Şi bineînţeles că lucrează mult mai intens când sunt departe de fetiţa mea, când îmi lipseşte până şi picul acela de control pe care îl mai am asupra ei.

E vineri seara şi tot ce îmi doresc e să pot pune capul pe pernă, să mă scufund într-un somn adânc şi să mă trezesc abia când puiul meu e din nou lângă mine.

*

Cara recunoaşte maşina de departe. E roşie şi strălucitoare, ca în pozele pe care i le trimisese. Freamătă de nerăbdare să se urce, pentru prima dată, într-o decapotabilă.

Dar în loc să frâneze, maşina accelerează. Adam învârte la timp de volan şi, în scrâşnet de cauciucuri, opreşte ca şi cum ar fi ratat cu puţin locul de întâlnire. Cara fuge lângă maşină. Adam e beat. Nu e prima dată când îl vede aşa, dar niciodată la volan. Doar e poliţist.

O roagă să nu îi spună mamei şi promite că o lasă să stea pe locul din dreapta. Şi că va conduce prudent.

2.     Paranoia

Mă trezesc ţipând. Am visat că pe Cara o loveşte o maşină, iar eu sunt cea care îi adună de pe jos trupul sfărâmat. Mă uit la ceas şi e groaznic de devreme. Şase dimineaţa într-o zi de sâmbătă. Nu poate fi un lucru bun.

Nu mai pot dormi, aşa că merg în bucătărie să îmi fac o cafea. Am iar palpitaţii, dar ştiu că nu se vor calma, aşa că ce mai contează puţină cofeină? Mă urmăreşte imaginea Carei pe asfalt şi sunt tentată să adaug nişte rom în cană, dar mă abţin. Niciun lucru bun nu mi s-a întâmplat vreodată graţie alcoolului. Cu excepţia Carei, bineînţeles.

Pe Adam l-am cunoscut când aveam douăzeci de ani şi, previzibil pentru viaţa dezordonată pe care o duceam atunci, Cara a fost rezultatul unei nopţi de distracţii. Eu mi-am dorit dintotdeauna o familie şi copii, aşa că nu s-a pus nicio clipă problema să nu duc sarcina la capăt. Ce a urmat a fost o transformare totală a mea pentru a intra în rolul de mamă şi o continuă bătălie pentru libertate dusă de Adam.

Fac puţină ordine prin casă şi pun nişte haine şi vase la spălat, aşa cât să mai treacă nişte ore. Deşi nu am niciun chef, ştiu că trebuie să şi gătesc azi, astfel că pregătesc o listă de cumpărături. Arunc pe mine nişte haine la întâmplare şi vreau să ies din casă, dar… nu îmi găsesc cheile.

Mă loveşte brusc amintirea a ceea ce s-a întâmplat aseară şi cum am căutat frenetic cheile în hol, în geantă, în bucătărie, însă fără succes.

Am folosit cheia de rezervă ca să încui uşa după plecarea Carei şi pot să fac la fel şi acum, dar ceva nu e în regulă. Chiar nu îmi stă în fire să rătăcesc lucruri, în special nu ceva aşa important cum sunt cheile de la casă. Unde mai pui că în aceeaşi legătură am şi cheile de la casa lui Adam, în caz de urgenţă.

Nu o dată s-a întâmplat să fie chemat în misiune în timp ce Cara era la el, fără să mai aibă timp să o aducă acasă, aşa că o închidea înăuntru şi mă suna să merg după ea. Sper să nu se întâmple iar, cel puţin nu până găsesc cheile. Ce-am putut să fac cu ele?

Cu siguranţă le aveam ieri când am ajuns acasă de la serviciu, altfel nu intram în casă. Apoi nu am mai ieşit. Nici nu am deschis uşa nimănui, iar Cara are propriile chei. Doar ea a ieşit pentru scurt timp ca să îi ducă un caiet Amaliei, colega ei care stă la câteva străzi distanţă.

Dintr-odată, îmi vine în minte, scoasă din subconştient, o imagine cu uşa de la intrare, fără cheile mele în yală. Cel mai probabil, Cara le-a scos ca să închidă cu propriile chei. Doar că, acum îmi amintesc perfect întoarcerea ei acasă, lipsită de clinchete şi de zdrăngăneli, nefiresc de silenţioasă. La momentul respectiv, m-am legat de faptul că purta o fustă prea scurtă, stârnind o ceartă şi ignorând orice altceva în jurul nostru. Acum, însă, ştiu cu siguranţă că uşa nu fusese încuiată deloc cât timp Cara a fost plecată.

Mereu m-am temut de repercusiunile meseriei lui Adam. Cred că, de-a lungul carierei lui, a reuşit să supere nişte tipi periculoşi. Iar felul lui de a fi nu îl lasă să vadă ce consecinţe ar putea exista asupra persoanelor din viaţa lui. El e omul „aici şi acum”, „trăieşte clipa”. Iar eu am fost mereu soţia şi mama paranoică, cea care nu se poate duce la culcare până nu verifică uşa de la intrare de două ori, aragazul de trei ori şi copilul din pătuţ de zece.

Recunosc că uneori exagerez, mai ales că acum copila mea a ajuns să doarmă într-un pat de un metru optzeci, dar simt că de data aceasta chiar se întâmplă ceva. Cheile nu puteau să plece singure, cineva le-a luat. Din casa mea.

Pun mâna pe telefon, apoi aud în cap vocea lui Adam: Evi, calmează-te, iar îţi laşi imaginaţia hiperactivă să te domine. E calea sigură spre nebunie. Însă, dacă i s-ar întâmpla ceva rău Carei, orice, nu aş mai putea trăi. Sun pe telefonul lui Adam, dar intră mesageria. Apoi încerc să sun pe mobilul Carei şi, după câteva tonuri de apel, ajung la acelaşi rezultat. Încep să mă impacientez.

Cinci minute mai târziu, intră tot mesageria. Vreau să sun la poliţie. Evi, dacă suni fără motiv, primeşti amendă, ca oricine altcineva. Diferenţa e că, spre deosebire de alţi oameni, tu mă faci pe mine să pic prost. Asta vrei? Nu, nu asta vreau, vreau doar ca fiica mea să fie în siguranţă. Mă pornesc spre casa lui Adam.

E abia ora zece, dar soarele e foarte puternic. Intru în maşina mea neagră şi încinsă şi pornesc la drum. În ciuda disconfortului termic, condusul mă relaxează şi decid să mai încerc o dată să o sun pe Cara. Iar de data aceasta, slavă Domnului, îmi răspunde.

_ Alo, mami?

_ Cara, scumpă, am tot încercat să te sun, ce s-a întâmplat?

_ Am… dormit.

_ Eşti bine? Niciodată nu dormi mai mult de ora nouă…

_ Da, sunt bine, uite…

Şi gata convorbirea. Sun înapoi, dar de data aceasta intră direct mesageria, semn că telefonul e închis. Cel mai probabil s-a descărcat. Dar măcar pot să mă liniştesc, Cara e bine.

Întorc maşina spre supermarket. Mă concentrez pe respiraţie şi îmi tot repet, cu voce tare chiar, că pot să mă liniştesc. Şi nu înţeleg de ce nu reuşesc să o fac.

*

Cara se trezeşte în pivniţa casei lui Adam. Are o lovitură la cap şi mâinile legate cu cătuşe de o ţeavă.

Nu are timp să îşi amintească ce s-a întâmplat, căci îşi aude telefonul sunând în altă încăpere. Imediat apare un bărbat mascat, ţinând pistolul lui Adam într-o mână şi mobilul ei în cealaltă.

Cu o voce groasă şi, evident, prefăcută, îi cere să îi spună mamei ei că e bine. Altfel, o va ucide.

3.     Schizofrenia

„Alo, mami?” îmi tot sună în cap, ca un refren obsedant. Dar, după câteva repetări, îmi dau seama ce nu e bine. Mami. Ultima dată când mi-a zis aşa avea dureri mari de burtă de la o toxiinfecţie alimentară. Fusese cu Adam într-un restaurant ieftin, unde mai merge el cu colegii lui. Au trecut trei luni şi încă îi mai amintesc să aibă grijă ce îi dă Carei să mănânce.

În mod uzual, sunt mama. Pentru că nu sună a alint şi pentru că cea care mă strigă aşa vrea să arate că a crescut.

Iar acum mi-a zis mami. Nu am timp de cumpărături, trebuie să ajung de urgenţă la ea.

După divorţ, Adam s-a mutat înapoi în casa veche pe care o cumpărase când se mutase în oraş, dar care e fix în celălalt capăt faţă de complexul rezidenţial unde e casa noastră. A mea şi a Carei, nu şi a lui Adam, pentru că am primit-o moştenire de la unchiul meu preferat, fratele mamei, în urmă cu doi ani. Evit să merg la casa lui Adam, pe cât posibil, chiar dacă între timp a renovat-o, pentru că acolo ne-am cunoscut.

Casa era ea veche şi dărăpănată, dar ce petreceri a văzut! La o astfel de petrecere, la care am mers din întâmplare, l-am cunoscut pe chipeşul proprietar şi am făcut senzaţie între prietenii noştri. Adam şi Eva, cum ne-am găsit noi. Ceea ce mă enerva la culme, deoarece numele meu e Evelina, nicidecum Eva. Pot fi Evi pentru cei care nu au răbdare să rostească mai mult de două silabe, iar Adam îmi spune mereu aşa. Dar, în afară de asta, ne potriveam destul de bine.

Trebuie, însă, să recunosc că uneori chiar ne purtam „ca primii oameni”, sau mai bine zis „primitiv” de-a dreptul. Certuri peste certuri, vase sparte şi urlete în noapte. Dar, măcar nu eram violenţi – ne răzbunam pe obiectele care aveau ghinionul să ni se afle în preajmă.

Deşi eram însărcinată, deci fricile începeau deja să se instaleze, luna de miere a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Am fost în cele mai pitoreşti oraşe din Italia, iar Adam îmi spunea cara mia, adică draga mea. Atunci am decis că, dacă vom avea o fetiţă, o va chema Cara, simbolizând iubirea din care s-a născut.

Doi ani au trecut între primul sărut de vis şi previzibila, aş zice acum, despărţire. Tot ce îşi aminteşte el din acea perioadă e cum îl acuzam că mă înşeală când ieşea cu băieţii, cum făceam curăţenie în mod obsesiv, cum nu lăsam pe nimeni să se apropie de bebeluşul meu de teama microbilor şi multe alte „nebunii”, cum le-a numit el. Eu, însă, le-am numit premoniţie, pregătire şi prevenţie, iar timpul mi-a dovedit că am avut dreptate să procedez aşa.

De atunci am intrat în casa lui Adam de fix zece ori şi de fiecare dată a fost pentru a o „elibera” pe Cara. Mi se strânge inima când îmi imaginez că şi de data aceasta va trebui să fac cam acelaşi lucru.

Ajung la casă la ora unsprezece şi observ că toate jaluzelele şi draperiile sunt închise. Nu poate fi un semn bun. Mă întreb dacă să bat la uşă sau să încerc să deschid cu cheia mea, când îmi amintesc că nu mai am cheia. Ridic pumnul să bat, dar mă opresc cu mâna în aer. Dacă e un intrus în casă?

Vocea lui Adam îmi împresoară mintea din nou: Ce prostii tot gândeşti? Ce infractor ar intra în casa unui poliţist ziua, în văzul lumii? Doar că eu nu ştiu dacă a intrat ziua sau în timpul nopţii… asta dacă este într-adevăr un intrus.

Decid să intru prin curtea din spate, unde este o uşă cu un geam subţire – visul oricărui infractor. Mă aştept să găsesc geamul spart, dar nu e. Nici uşa nu e forţată. Poate că totul e în mintea mea. Sau poate că cineva chiar mi-a furat cheile ca să intre în casa lui Adam.

Nu vreau să bat la uşă, aşa că iau cârpa care serveşte drept preş la intrare, mi-o înfăşor în jurul pumnului şi sparg geamul. Produc doar un zgomot înfundat, deci sper să nu fi fost auzit de cei din casă.

Îmi bag mâna prin rama geamului şi reuşesc să descui. După ce intru tiptil în casă, iau o umbrelă din stativul aflat în hol şi o ţin ca pe o bâtă de baseball. Trec pe lângă sufragerie, apoi pe lângă bucătărie, dar nu văd pe nimeni. Vreau sa merg la etaj, dar prima treaptă scârţâie oribil când păşesc pe ea şi îmi sare inima în piept. Apoi îngheţ. Din pivniţă se aude ţipătul fiicei mele.

Rezist tentaţiei de a coborî în fugă treptele şi mă ascund după un dulăpior aflat lângă scară. Imediat aud nişte bocanci care urcă şi văd un chip mascat. Nu apuc să judec următoarea decizie, doar mă surprind năpustindu-mă asupra intrusului şi lovindu-l cu umbrela peste mască. Individul se dezechilibrează şi cade pe scări, rupându-şi iremediabil gâtul.

Mă reped în pivniţă şi o văd pe Cara legată de o ţeavă. Îl văd şi pe Adam legat de un stâlp, mort sau leşinat, dar va trebui să mai aştepte. Îl voi verifica după ce mă asigur că fetiţa mea e bine.

_ Mami!

_ O, Cara, fetiţa mea! Cara mia, te iubesc!

_ Şi eu iubesc, mami! Ai venit!

*

Adam deschide ochii şi îşi duce mâna la capul care îi crapă de durere. Apoi realizează că cineva l-a dezlegat şi le vede pe Evi şi pe Cara îmbrăţişate, plângând.

Amicul lui zace pe podea la doi metri de el, iar lui Adam nu îi e greu să pună cap la cap cele întâmplate. Totuşi, nu îi vine să creadă că anxioasa, paranoica şi schizofrenica de Evi a putut să doboare un munte de om. Dar, cum se zice, ce nu face o mamă pentru puiul ei?

Mai e un lucru ciudat. Cum a intrat malacul acesta în casă fără să facă un zgomot? Nu a spart nici uşa, nici vreun geam. A avut o cheie, cu siguranţă, dar cum a pus mâna pe ea?

Pentru Adam, însă, lucrurile s-au aranjat cum nu se poate mai bine. Acum nu mai trebuie să împartă prada cu nimeni. Până se va afla că intrusul e un poliţist sub acoperire, care l-a ajutat să fure două genţi de bani nemarcaţi de la nişte traficanţi, Adam va fi departe.

Nu le va uita nici pe Evi sau pe Cara, mai ales că au jucat un rol foarte important în îmbogăţirea lui. Dacă nu era fata, un element surpriză pentru amicul său, Adam ar fi fost singur în acea pivniţă şi sigur tortura ar fi fost mult mai dură. Iar Evi e acum vedeta sa. Nu îşi face griji că va fi condamnată deoarece a fost în legitimă apărare.

Tot ce are de făcut acum e să spună o poveste credibilă poliţiei, care să nu poată fi verificată în următoarele douăzeci şi patru de ore, apoi să îşi facă bagajele şi să dispară.

Eu şi ea

„Spune-mi că eşti mamă fără să-mi spui că eşti mamă”. Mă uit în proprii ochi, dar nu în oglindă. Privesc spre un chip ca al meu, dar care încă păstrează inocenţa pe care eu am pierdut-o. Care mi-a fost luată în urmă cu şase luni. Acum ştiu şi de către cine. Dar nu regret nimic. Pentru că în inocenţa ei am şi eu un merit. Poate cel mai mare.

Încă mai am toate fricile. Dar ştiu că, atunci când contează cel mai mult, le pot înfrânge.

2 Replies to “Spune-mi că ești mamă”

  1. N-am cunoscut nicio single mom care să-și facă autodafeul. Cred că și reciproca e valabilă în egală măsură. E mereu vina celui care se cară. Ne externalizăm culpa mai abitir decât își externalizează multinaționalele serviciile clienți. E profund uman acest nărav.

    1. Multumesc ca ati citit povestirea mea! 🙂 Eu cred ca oamenii trec foarte diferit prin viata, astfel ca, in orice moment, putem doar sa ne imaginam ce este in sufletul lor si rareori reusim sa si ghicim. Suntem fiinte complexe, capabile de a avea un spectru foarte larg de sentimente si trairi, ceea ce am si incercat sa explorez. Nu prea sunt de acord cu aplicarea de etichete, suntem mult mai presus de atat, sau ar trebui sa fim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *