facebook

Stâna blestemată

Stâna blestemată

de Adrian Păsărin

Undeva în munții Poiana Ruscă
A doua jumătate a secolului XX

            — Ioane, intră ‘napoi!

            Femeia urlă puternic și aruncă o privire scurtă, pe fugă, peste umăr, pentru a se asigura că el o ascultă. Acelea fură ultimele sale cuvinte, ultimul său țipăt. De durere și chin, de părere de rău și milă. Știa că, în dimineața următoare, ea nu-i mai putea fi aproape, să-l ocrotească. Copilul aproape că rămase blocat în pragul de lemn șubred, apoi, o secundă mai târziu, păși în spate și trânti ușa. Îi fu prea teamă să mai privească chiar și pe fereastră măcar. Era mic, dar putea înțelege ce se întâmplă. Simțea că întreaga colibă, veche și măcinată de timp, se zguduia cu el. Și poate că, într-adevăr, chiar se zguduia.

            Tunetele și fulgerele de pe cer, ori ploaia ce lovea pământul zgomotos, nu-i puteau distrage atenția de la urletele de afară. Stâna era, de obicei, liniștită. Însă, în acea noapte, ceva se întâmplase. Ceva din afară venise și stricase totul. Ceva îi atacase. Îi sfâșiase în bucăți și îi lăsase în agonie până ce, imobilizați, lipsiți de puteri, putuseră simți cum ultimul lor strop de viață se scursese din ei. Și apoi plecase. Când a doua zi sosise, ei erau încă acolo, în nămol și sânge. Soarele strălucea puternic și întreaga lume părea să-și reia cursul firesc. Iar ei rămăseseră în urmă, pierduți pentru totdeauna.

            Dar copilul scăpase. Nu fusese nici măcar atins de atrocitatea care-i doborâse familia, însă, în final, el suferise cel mai mult. Și avea să sufere în continuare, căci lucrurile nu mai puteau fi remediate.

***

Stâna Blestemată
Anul 2021

            Soarele apusese de ceva vreme atunci când, parcă pe neașteptate, nori de ploaie acoperiră cerul, luminați de fulgere și mânați de tunete. Vechea colibă a lui moș Ioan se cutremura sub forța vântului ce bătea din toate direcțiile. Și, atunci când stropi imenși loviră zgomotoși acoperișul din tablă ruginită și spălară de praf geamurile prinse în rame șubrede, bătrânul se ridică oftând de pe scaunul său.

            Se apropie de ușa de la intrare și o deschise cu grijă. Păși pe prispă și se sprijini de balustrada ce păru să pocnească, însă furtuna acoperea orice alt zgomot. Câțiva stropi bătuți de vânt îl atinseră pe brațe și chip, dar el nici măcar nu-i simți. Fusese o zi călduroasă, iar acum apa nu făcea decât să ridice în aer mirosul de pământ încins, de lemn ars, de natură chinuită.

            Își fixă privirea pe țarcul în care ținea închise animalele pe timp de noapte. Mai avea doar două oi bătrâne, un berbec slăbănog care nu avea s-o mai ducă mult și trei miei ce urlau acum speriați de ploaie, ghemuiți lângă mamele lor. N-aveau să prindă dimineața sub scuteala aia ce stătea să cadă peste ei dacă furtuna nu se oprea. Iar Ioan era convins că nu avea să se oprească. Își închise ochii și, concentrându-se la țipetele mieilor; vijelia deveni silențioasă, precum murmurul unei voci răgușite.

            Văzu atunci, crescând din întuneric, vechile magazii și fânare (care acum erau, de fapt, uitate în paragină), grajdul plin de oi, cotețele găinilor. Totul prinse contur, iar el avu impresia că se afla chiar acolo. Simți o mână pe umăr și privi în spate. Era scund ca un copil, așa cum fusese cu multă vreme în urmă, și trebui să ridice privirea pentru a vedea chipul persoanei care-l atinsese. Era tatăl lui, cu pălăria sa de paie, cu fruntea transpirată și mâinile bătătorite de muncă. Privi apoi spre țarcuri și-și văzu mama venind spre ei, cărând o găleată plină într-o mână, cu cealaltă ștergându-și chipul. Purta batic și era îmbrăcată într-o fustă lungă până-n pământ.

            Sora lui mai mare se juca cu un cățel lângă un fânar, iar mătușa lui croșeta pe o bancă improvizată. Cu toții păreau fericiți. Nu-i mai văzuse de multă vreme, dar își putea aminti chiar și acum fiecare trăsătură a lor. Nu-i lipsise nimic în vremea cât încă îi avea alături, însă, în cele din urmă, soarta îi arătase că lucrurile bune nu durează la nesfârșit. Cele rele, în schimb, nu se termină niciodată.

            Un tunet puternic îl făcu să tresară. Și, când deschise ochii, reveni în noaptea agitată din prezent. Plânsetul mieilor deveni acum insesizabil, căci ploaie se înteți. Ăsta nu era un semn bun, niciodată nu fusese. Nu mai văzuse o asemenea furtună de ani de zile, de pe vremea când era copil, de pe vremea când viața lui avea să fie dată peste cap pentru totdeauna, fără ca el să știe.

            — La naiba! murmură și se întoarse în cabană.

            Căută agitat printre lucrurile împrăștiate peste tot și aproape căzu de vreo două ori. În cele din urmă, găsi o pelerină de ploaie. O trase pe el și se încălță cu cizmele de cauciuc, murdare de pământ și balegă uscată pe care le ținea după ușă, apoi se întoarse afară. Miji ochii încercând să străbată cu privirea prin furtună, dar în zadar. Își făcu în cele din urmă curaj și coborî treptele aproape rupte ale prispei, ieșind de sub scuteală. Stropii erau atât de deși și grei încât simți că-l cocoșează de spate. Cizmele i se împotmoleau în nămol, așa că, de la pas la pas, mersul îi devenea mai încet și mai obositor.

            — A naiba ploaie!

            Își dădu seama că ajunse în dreptul grajdului atunci când aproape că se ciocni de poartă. O deschise cu greu și, deja extenuat, intră înăuntru. Voia să verifice dacă mieii erau bine. Dacă era nevoie, i-ar fi luat și în casă. Ținea prea mult la animalele sale. Chiar și acum, rămase câteva, pricăjite și poate nu suficient de îngrijite, ele erau tot ce mai avea.

            Simți cum inima îi bubuie în piept atunci când, ajuns la scuteala unde animalele se adăpostiseră, văzu cum nămolul era tot mai roșiatic, parcă îmbibat în sânge. Și, când zări trupurile lipsite de viață ale oilor, sfâșiate, cu blana udă leoarcă și roșie, precum niște gunoaie nesemnificative, se depărtă speriat. Tălpile îi alunecară și căzu pe spate, sprijinindu-se în coate. Urlă de durere, căci nimeri pe niște pietre.

            Din depărtare putu auzi urletul unui lup. Și, frustrat, urlă și el.

            — Dă-mi pace, diavole! Mi-ai luat tot, ce mai vrei?!

            Se ridică cu greu înapoi în picioare. Simțea junghiuri teribile în spinare. Avu impresia că ceva se mișcă în spatele lui și se întoarse brusc. Dar nu văzu nimic. Senzația se repetă, însă nici de această dată nu fu nimic. De parcă ceva, un animal pe care-l putea doar auzi pășind și observa cu colțul ochilor, apărea și dispărea, dându-i târcoale, însă interzicându-i întotdeauna să-l vadă.

            Nu era pentru prima dată când trăia astfel de senzații. În ultimii cincizeci de ani, în fiecare zi, în momente aleatorii, putea să jure că, cu coada ochiului, vedea creaturi înfricoșătoare, prinzând forma unor câini sau a unor lupi, dar mai mari, dându-i târcoale, adulmecându-l, vrând să-l prindă și să-l doboare.

            Oamenii din satele apropiate îl considerau nebun. Majoritatea îl compătimea. Era pur și simplu genul de om care-ți inspira milă, cu atât mai mult când îi aflai povestea. Era moș Ioan de la Stâna Blestemată. Cel care și-a pierdut familia când era copil, singurul care a supraviețuit masacrului, cel care, spuneau unii localnici pentru a-i speria pe neștiutori, dădea târcoale pădurilor, vânând fiara care-l nenorocise, vrând să se răzbune. Tot ei spuneau și că, dacă te-ai fi întâlnit cu el pe timp de noapte, te-ar fi atacat, crezând că ești un strigoi cu chip de om ce vrea să-l ducă de nas și să-l omoare.

            Moș Ioan nu recunoscuse niciodată lucrurile astea. Nu încercase niciodată să lovească pe cineva. Nu știa să fi părăsit vreodată stâna în aproape jumătate de deceniu. Scotea oile la păscut prin apropiere și nimic mai mult. Însă memoria ajunsese să-l păcălească în ultima vreme. Avea momente când nu-și amintea nici măcar câți ani are, ori cum îl cheamă. Probabil trauma din copilărie îl făcuse să fie așa, ori pur și simplu vârsta. Nu avea însă încredere în oameni, doar în cei câțiva care, foarte rar totuși, urcau la stână să-i aducă alimente, să vadă dacă e bine. Și pe care niciodată nu-i recunoștea din prima. Însă, în ultimul timp, chiar și ei păruseră să-l dea uitării. El nu se însurase niciodată și nu făcuse copii, așa că fusese mereu singur.

            Simți că alunecă din nou, dar, de data asta, apucă să se sprijine de gardul grajdului și rămase în picioare. Se apropie la loc de scuteala animalelor și, de data asta, sângele dispăru. Mieii dormeau înghesuiți unul lângă altul, între mamele lor, care stăteau cu capul sus, neliniștite. Dar erau bine, trăiau. Bătrânul oftă. I se păruse. Fiara nu se întorsese, nu-i atacase stâna încă o dată. De când era doar un copil așteptase întoarcerea lupului, doar ca să se răzbune. Ori, cel puțin, să moară încercând. Căci oricum nu mai avea pentru ce trăi.

            După moartea familiei sale, Ioan fusese crescut de o rudă îndepărtată din Poieni, de la poalele muntelui, care murise mai apoi de moarte bună. El avea vreo paisprezece ani pe atunci și, de nevoie, se lăsase de școală. Câțiva ani muncise cu ziua prin sat pentru a se întreține. În cele din urmă, a revenit la stâna părintească și a încercat să o pună pe picioare. Dar, singur fiind, lucrurile erau mult mai grele decât crezuse. Își cumpărase animale și, pe cât de repede le înmulțise, pe atât de repete le lăsase să moară. Cu fiecare zi ce trecea, amintirea masacrului îi era tot mai clară în minte și nu-i dădea niciodată pace. Întoarcerea la stână nu-i făcuse deloc bine, oricât de mult ar fi încercat să se mintă singur. Ajunsese să nu doarmă nopțile, crezând că lupul se va întoarce. Și, în zilele furtunoase, putea chiar să retrăiască acea noapte care-l marcase pe vecie.

            Însă acum, în noaptea aceasta, totul era la fel ca atunci. O furtună puternică cum nu mai văzuse. Și putea să jure că auzea, ca un ecou vag venind dintre copaci, bocetul Măresei ce-și plângea feciorul. Auzise zvonuri cum că lupul ce-i doborâse familia era, de fapt, un pricolici ce se ascundea în cripta în care baroneasa Leopoldina Stoianovici își îngropase fiul, undeva prin pădurile din Fărășești. Poate că era chiar spiritul supărat al tânărului, vrând să se răzbune. Își pusese în gând de multe ori să meargă la acea criptă, dar, de fiecare dată, ceva din interiorul lui îl oprise. O reținere pe care nu și-o putea explica, de parcă intuiția i-ar fi spus că cel mai bine ar fi să aștepte. Și așteptarea păruse mereu zadarnică, dar gândul că într-o bună zi avea să încheie lucrurile chiar în locul unde începuseră îi dădea forța să mai reziste.

            Iar acum, cincizeci de ani mai târziu, se părea că monstrul revenise. Căci auzi din nou urletul unui lup, de data asta mult mai aproape, mult mai puternic, mult mai nervos, de data asta mult mai real ca prima dată. Și avu din nou impresia că ceva în preajma lui se mișcă. Berbecul se ridică agitat în picioare, iar una din oi îl urmă. Mieii începură din nou să plângă.

            — Vino! țipă bătrânul cât îl ținură plămânii.

            Însă nimic. Pufni nervos. Privi încă o dată animalele, ce se liniștiră brusc, poate prea brusc. Scuteala părea să reziste, cel puțin peste noapte, iar a doua zi, când ploaia se oprea, el avea să verifice dacă are nevoie de reparații sau îmbunătățiri. Așa că decise să se întoarcă în cabană.

            Își auzi câinele, Ursu, lătrând puternic. Făcu ochii mari și se îndreptă spre el. Îl ținea legat în lanț undeva lângă casă. Era un câine cuminte și, constatase el în cei peste opt ani de când îl avea, aproape mut, căci nu lătra decât atunci când cineva sau ceva din afara stânei ajungea pe proprietatea lor.

            — Ursu! îl strigă bătrânul. Ce-i, Ursu? Acuma vin.

            Auzi apoi răgete și lătraturi sugrumate, de parcă doi câini s-ar fi luat la bătaie, însă Ursu era singurul de la stână. Moș Ioan se panică și, aproape alergând, se apropie de cușca animalului. Se sprijini de căpriorul masiv din lemn uscat de pe colțul cabanei și, gâfâind, privi atent. Câinele părea să doarmă. Era un ciobănesc lățos, bătrân, care, la fel ca stăpânul său, părea doar să aștepte momentul în care viața îi va lua sfârșit.

            — Ce-ai, mă, spuse omul și râse. Că văd că dormi dus.

            Câinele ridică privirea spre el, apoi trase rapid capul înapoi în cușcă și schelălăi speriat. Bătrânului îi dispăru rapid zâmbetul de pe chip și privi peste umăr. Putu vedea acum silueta unui lup, cu ochii strălucind în lumina lunii pline, privindu-l fix. Era mare, foarte mare.

            — În sfârșit! șușoti el. De când te-aștept!

            Lupul se întoarse și fugi, fiind imposibil de văzut de după casă. Moș Ioan se grăbi să se urce înapoi în prispă. Căută pe-acolo până ce dădu de un topor mare și, ținându-l în mâini, din dreptul ușii, privi neclintit întreaga stână, unduindu-și câte puțin gâtul într-o parte și-n cealaltă, pentru un unghi cât mai larg.

            Avu apoi senzația că stâna se umplu de mișcare. Își văzu mama din nou, de data asta însă nu la fel de veselă ca mai devreme, ci contrariul. Speriată și supărată, privindu-l cu regret, țipând la el să intre în casă. Avu o senzație puternică de deja-vu și știu că asta deja se întâmplase. Doar că, de această dată, nu o ascultă. Rămase acolo, în pragul ușii, și privi. Lupul apăru din nou. Își văzu sora prăbușită undeva, alături de mătușa lor. Era prea întuneric să le poată vedea clar, dar știa că ele sunt acolo. Îl văzu apoi pe tatăl său, venind cu o furcă cu trei colți ascuțiți, încercând să lovească animalul, dar în zadar. Lupul fugi, iar el nimeri pe lângă, înfigând unealta în pământ. Își pierdu apoi echilibrul și căzu, nimerind cu burta în coada furcii. Rămase pe jos, gâfâind și gemând de durere. Soția lui se apropie în fugă și ridică furca. Lupul veni în viteză și-l prinse pe bărbat cu colții de picior. Trase cu putere, rupându-i pantalonii de pânză și sfâșiindu-i carnea de pe os. Omul urlă îngrozitor de tare. Ioan își putea aminti cu exactitate fiecare urlet, căci prima dată când lucrurile astea avuseseră loc el le auzise de după ușa cabanei. Nu avusese curajul să privească, dar toate discuțiile de după la care fusese părtaș îl ajutaseră să-și creeze în cap un scenariu foarte exact despre modul în care familia lui murise. Și, în timp ce tatăl său era sfâșiat, mama sa reușise să lovească animalul. Și poate că un lup obișnuit ar fi murit atunci, dar ăsta era diferit. Era cu siguranță diferit. Și, după ce-l omorâse pe bărbat, sărise la gâtul femeii, smulgându-i beregata. Căzută la pământ, din gâtlej îi ieșeau sunete înfundate, de parcă s-ar fi înecat cu propriul sânge. În cele din urmă, viața se scursese din ea.

            Sora sa fusese prima victimă. Lupul venise chiar înainte ca furtuna să înceapă. Intrase printre oi și omorâse câteva. Copiii și mătușa lor erau singuri acasă atunci, căci cei doi soți plecaseră până în Poieni, cu niște treabă.

            Fetița se dusese spre grajd, vrând să vadă ce se întâmplă, atunci când auzise oile behăind haotic. Mătușa sa o urmase, dar, până să poată face ceva, copila fusese deja mutilată de fiara cu blană albă și ochi strălucitori. O mușcase de față, de gât și de stomac, lăsând-o să moară în chinuri, apoi o atacase pe femeie. Când cei doi ajunseseră înapoi la stână, ea își trăgea sufletul. Și, văzându-i pentru ultima dată, parcă le ceruse scuze din privire că nu putuse avea grijă de fiica lor. Apoi ochii îi rămăseseră țepeni, la fel ca restul trupului.

            Ioan îi putu vedea acum pe toți, prăbușiți, înecați în propriul sânge, lipsiți de apărare. Exact așa cum și-i imaginase atunci, din spatele ușii de lemn. Exact așa cum îi visase în fiecare noapte din ultima jumătate de secol. Simți cum lacrimile i se scurg din ochi, acompaniind ploaia ce i se prelingea pe întregul chip. Lupul fugise rănit înapoi în pădure și, de atunci, nu mai fusese văzut. De această dată însă rămase acolo, lângă trupul mamei. Cadavrele se dispersară în aer și dispărură, precum niște fantasme pe care Ioan doar și le imaginase, oricât de reale ar fi părut. Lupul, în schimb, rămase acolo.

            Bărbatul coborî din nou treptele prispei și, pentru a doua oară în acea seară, simți cum ploaia îl cocoșează. Auzi lupul mârâind. Și, din spate, Ursu lătră puternic, iar din grajd oile behăiră speriate.

            — De data asta nu mai ai scăpare, îi reproșă bărbatul și, apropriindu-se de el, ridică toporul deasupra capului.

            Încercă să-l lovească cu toată puterea sa și, chiar în clipa aceea, lupul dispăru. Toporul se înfipse în pământul nămolit, iar el aproape că pică din picioare, dar reuși să-și păstreze echilibrul.

            — Întoarce-te! urlă el. N-am să mă las până n-am să te omor!

            Se învârti de câteva ori, vrând să-l găsească, dar nu era nicăieri. Inima începuse să-i bată haotic. Îi era tot mai teamă că, în orice clipă, lupul avea să-i sară-n spate și să-l omoare. Și nu era moartea cea care-l sperai, ci faptul că nu și-ar fi răzbunat familia.

Apoi îl auzi pe Ursu schelălăind din nou. Se apropie de el și-l văzu în fața cuștii, sfâșiat, plin de sânge. Bătrânul dădu drumul toporului din mână și căzu în genunchi, în fața animalului său credincios, lipsit acum de vlagă. Însă, când vru să-l atingă, să-l mângâie, văzu cum blana i se albi brusc. Câinele se ridică, parcă crescând din senin, și mârâi la el. Era încă plin de sânge, dar nu mai era Ursu. Era, de fapt, lupul.

Ioan se depărtă. Animalul, începu să-i dea târcoale, iar bătrânul se răsuci pe călcâie în ritmul lui, pentru a nu-l scăpa nici măcar o clipă din ochi. Și, când consideră că e momentul potrivit, încercă să-l atace cu toporul, dar nu-l nimeri. Nervos, lupul mârâi și lătră și păru gata să sară. Așa că bărbatul mai aruncă o dată cu toporul. Și, de această dată, când animalul se trase în spate, lanțul cu care era legat se strânse pe picioarele lui Moș Ioan și-l doborî. Lupul sări la gâtul lui, iar acesta pică pe spate. Și, urlând panicat și zbătându-se pentru viața lui, bărbatul reuși să apuce înapoi toporul. Îl izbi așa cum apucă pe lup, făcându-l să pice de pe el. Se ridică înapoi în genunchi și lovi din nou bestia. Și din nou, și din nou. Sângele țâșni în toate direcțiile, inclusiv pe chipul plin de riduri al bătrânului, făcându-l să arate întocmai ca în legendele care se conturaseră în jurul existenței lui.

            Se șterse pe față cu mânecile pelerinei și, după ce se ridică în picioare, privi trupul bestiei pe care, după atâta amar de vreme, reușise să o înfrângă, să-și răzbune familia. Însă, la fel de brusc, blana animalului redeveni maro-închis, iar corpul păru să se micșoreze. Era din nou Ursu, vechiul său prieten, cel care-i fusese alături în ultimul deceniu. Și, de data asta, era cu adevărat lipsit de viață și plin de sânge. Căci moș Ioan îl omorâse. Îl omorâse fără pic de milă, crezându-l un monstru.

            — Ursu, nu! Doamne, ce-am făcut?! Doamne, te rog, nu-mi face asta!

            Și, plângând, bătrânul apucă toporul în mână. Își privi câinele, apoi aruncă o privire spre grajdul oilor, pe care abia dacă le putea observa acum prin ploaie. Stâna se dusese de râpă din cauza lui, iar el abia acum conștientiza toate astea. Nu fusese niciodată capabil să-și răzbune familia și nu făcuse nimic altceva decât să le târască numele prin nămol cu fiecare zi mizeră pe care o trăia. Dar care era scopul în a trăi pentru ceva ce știi că nu vei duce niciodată la bun sfârșit?

Și, în acea noapte, fără să stea pe gânduri, își apropie lama metalică a toporului de gât.

            — Nu mai pot suporta chinul ăsta, Doamne. Am eșuat. Iartă-mă, te rog, iartă-mă.

            Și, apăsând puternic, trase lama dintr-o parte în alta, crestându-și gâtul. Căzu în genunchi, apoi se prăbuși cu totul, rămânând cu chipul în balta formată din sângele animalului său amestecat cu nămol. Din gâtlej scoase zgomote înfundate, precum clocotul apei pe foc, iar sângele ca dintr-o cascadă.

            Răsăritul avea să-l găsească acolo, cu sângele închegat pe pielea aspră, cu muștele zbârnâind în jurul lui. Și cine știe câte răsărituri aveau să mai urmeze așa până ce trupul său să fie descoperit de cineva? Poate că avea să fie de nerecunoscut, putrezit, ori chiar un simplu schelet. Și-atunci zvonurile cum că el însuși era pricoliciul ce-și omorâse familia și care se transforma în lup în nopțile cu lună plină aveau să prindă și mai mult contur, iar Ioan avea să fie, în memoriile tuturor celorlalți, antagonistul propriei sale povești.

            *

            Poveste inspirată din cazul familiei ucise de un lup în Poieni, județul Timiș.

One Reply to “Stâna blestemată”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *