facebook

Ultima cină

Ultima cină

de Carolina Burcuș

Mi-ar plăcea să pot să-i fac să tacă din gură. Sunt niște prefăcuți, dar au așa un talent la a fi cu nasul pe sus încât mă fac să mă simt prost că nu sunt și eu așa. Se uită la mine și râd, iar eu nu pot nicicum să scap de căutăturile lor curioase care sunt gata să mă mănânce de viu. Ei se hrănesc cu eschivarea mea față de ei și frica ce-o port pretutindeni, îmi pot da seama când mă uit la zâmbetele lor parșive. Așa urăsc să-i văd zâmbind. Știm cu toții că singurul motiv pentru care ne aflăm la cina organizată de șeful firmei e ca să aflăm cine a fost promovat în postul de manager, așa că nu văd sensul teatrului ăstuia activ în care toată lumea se preface interesantă și interesată. În plus, sunt atât de convins că ascund în spatele râsetelor ălora enervante cuvinte tăioase la adresa mea, poate chiar la adresa cravatei ăsteia stupide ce am luat-o pe mine, crezând că voi arăta mai bine. Doisprezece ani de muncă în firma asta blestemată, auzind în fiecare zi doar plângeri și rezolvând problemele fiecăruia, și nici măcar nu pot garanta că voi fi eu cel promovat. Atâtea nopți nedormite, ca să vin la o cină amărâtă și să-și bată toți joc de mine.

Cred că mi-am auzit numele căzând din gura uneia dintre colegele mele. Mi-am întors atenția asupra ei și a celorlaltor două colege cu care pălăvrăgea aproape instant. Se uita la mine. Avea o sete în ochi, deși sorbea din paharul cu vin – o sete oarecum animalică, pătrunzătoare, care îmi dădea impresia că urma să fiu vânat. Mi-am întors capul ca să ies din transa ei înspăimântătoare și l-am văzut pe colegul meu de birou, Tom, privindu-mă cu exact aceeași sete. Mi-am frecat ochii cât de nonșalant posibil, sperând ca atunci când îmi ridic privirea să nu se mai uite la mine. Șușoteli și chicote mă înconjurau din toate direcțiile și pe când să-mi las mâinile jos, am simțit că nu mai am aer. M-am ridicat brusc să mă duc la baie, și am simțit ochii lor urmându-mă până la scările ce duceau spre etaj. Parcă așteptau să calc strâmb ca să poată râdă de mine. Aveam nevoie de un moment de reculegre înainte să mă întorc în gura leilor.

Când am ajuns la etaj mi-am dat seama cât de întunecată e casa șefului meu. Poate aproape la fel de întunecată ca dorința colegilor mei să mă sfâșie cu bârfe și umilință. De obicei mă simțeam liniștit când găseam un moment să fiu singur la un eveniment de genul, dar de data asta tot aveam senzația că mă urmărește ceva. Vedeam cum se ascunde în umbrele vilei și pleacă dintr-un colț în altul când îmi întorc capul. Am auzit până și șoaptele cu care încerca să mă ademenească în capcană. M-am adâncit în bezna holului, căutând cu disperare baia aia nenorocită.  Acel ceva mă urmărea cu îndârjire, dar nu mai eram așa atent la detalii. Îi auzeam pașii și respirația întretăiată. I-am văzut chiar ochii, albul strălucind în întuneric. Am grăbit pasul, deși abia puteam să deslușesc unde eram. Și pașii din spatele meu și-au mărit ritmul. Îmi venea să strig după ajutor cu toată puterea rămasă, dar n-am făcut-o. Am continuat să caut baia, făcând mișcări bruște dintr-o parte în alta de fiecare dată când simțeam că venea periculos de aproape. Am găsit baia, dar nu și întrerupătorul. Mi-am pus mâna pe perete, căutând agitat cele doua butoane, cu impresia că acel ceva de mai devreme se apropie din ce în ce mai mult spre mine. Nu reușeam să-l găsesc, pipăiam de sus în jos și dădeam doar de perete. E ceva în spatele meu. Am simțit un suflu peste ceafă, iar mâna mea a tresărit și am simțit în sfărșit ceva în afară de peretele drept – ceva cald, moale… O mână. Atunci mi-am dat seama că e ceva umed. M-am uitat la degetele mele și am văzut un lichid întunecat întins peste ele – sânge. Nu mai puteam să respir. M-am uitat înapoi la locul unde mi-a fost mâna și am văzut ochii, ochii de mai devreme, însângerați și scoși din orbite. Nici n-am apucat să mă gândesc la ce se întâmplă căci chipul a tresărit de sub mâna mea și am dat de întrerupător. Am fugit în baie și am trântit ușa în spatele meu. Am auzit atunci niște râsete de din-afară, pline de satisfacție. M-am uitat în oglindă, nervos pe mine însumi.

Încercam din greu să mă adun, dar auzeam doar ecoul râsului de afară. M-am rezemat de chiuvetă și mi-am ordonat gândurile. Sunt bine, sunt în siguranță acum. Nu e nimic la ușă, sau cel puțin asta încerc să mă conving să cred. Nu e posibil, toți colegii mei erau jos, nu are cum să fi fost cineva acolo, așa-i? M-am spălat pe față și m-am uitat la propria-mi reflecție, „Haide, ai rezistat 12 ani poți să mai reziști o zi! Nici măcar nu durează cât o tură de lucru, doar câteva ore de stat la masă ca să primești promovarea! Haide, știu că poți”, am încercat să mă îmbărbătez cât de bine am putut. Am respirat adânc de câteva ori, simțindu-mă oarecum pregătit să ies din nou și să merg la masă. Drumul pe hol a fost la fel de groaznic, fiecare mișcare fiindu-mi urmărită. Mi-am ținut mâinile în buzunar de data asta, cu speranța să nu mai ating nimic dubios ce mai bine rămâne lăsat în pace. Am auzit din nou râsetele colegilor mei, și deja îmi puteam imagina cum stăteau toți în hainele lor scumpe și pălăvrăgeau și râdeau de oricine era puțin mai diferit ca ei. În timp ce coboram scările, am auzit din greșeală o discuție pe care mi-ar fi plăcut să nu o aud.

„L-ați văzut cum stătea la masă, parcă urma să plângă”, urmat de un râs.

„Și se uita la noi așa urât, de parcă i-am făcut ceva. Mi-e milă de el”, spuse o voce pe un ton batjocoritor.

„Eu zic să-l omorâm, gândiți-vă ce față ar face”, spuse una dintre colege rânjind.

„Da!”, au început toți să râdă, „Ratatul ăla face degeaba umbră pământului și-așa”.

M-am rotit și am fugit înapoi spre baie. Nici nu pot să explic groaza pe care am simțit-o, urcându-mi din stomac în gât și parcă acaparându-mi toată ființa. M-am sprijinit de ușă, simțind cum toată siguranța mea de sine se prăbușește. Cum adică să mă omoare? Până și vocea din capul meu tremura. Apoi s-a întors la mine… Râsul de mai devreme. Tot ce auzeam era „hai să-l omorâm”, de parcă stăteau toți de partea cealaltă a ușii și mă pândeau. Ce le-am făcut eu vreodată? Îmi șopteam mie însumi să mă calmez din când în când, dar nu funcționa. Dacă acum câteva minute mă urmărea cineva, acum sunt sigur că atunci când voi ieși din baie voi fi asaltat. Exercițiile mele de respirat nu mai funcționau nici cât funcționau înainte.

Trebuie pentru început să nu îi las să-și dea seama că i-am auzit. Poate așa reușesc să câștig niște timp ca să-i opresc, sper. De aia se uita colega mea așa la mine, se gândea la un plan sau poate are deja planul și eu fac exact la ce se așteaptă, Asta e! Trebuie să fac ceva spontan, ca să nu le cad în plasă. Să fiu cu un pas mai în față mereu, să găsesc o modalitate în care să nu acționez cum aș face-o de obicei. De aia trebuie să mă întorc. Dacă stau prea mult încuiat aici o să își dea seama că m-au afectat cu ceva. A fost mai ușor să mă gândesc la asta decât chiar să o fac, pentru că în momentul în care am ajuns înapoi jos, m-au cutremurat privirile tuturor ațintite asupra mea. M-am așezat înapoi la locul meu. Am analizat încăperea, m-am uitat la fiecare în parte și am încercat să născocesc un plan pe care ar fi în stare să-l aplice. Tom s-a așezat lângă mine și am tresărit când i-am simțit prezența, „Bună, Theo, ai vrea să vi cu noi la bowling weekend-ul viitor? Ne-am gândit că poate ți-ar plăcea”. Nu puteam să mă gândesc la un răspuns, gândurile mele se învârteau în jurul întrebării „au de gând să mă omoare atunci? Sau se joacă cu mintea mea acum?”. Tom părea îngrijorat de starea mea, dar știam că e doar o fațadă.

După puțin timp, m-am ridicat de la masă și am urcat din nou la etaj, căutând orice care ar putea să mă ajute să-mi dau seama ce au de gând să facă. Auzeam pași în spatele meu și voci suprapunându-se, dar știam că trebuie să mă concentrez și să fiu atent la fiecare mic detaliu dacă vreau să găsesc ceva. Am intrat într-o cameră pe partea opusă băii, în care ardea o lampă de birou. Bănuiesc că e spațiul șefului meu, pentru că e foarte aranjat și curat. Nu-i place dezordinea, absolut deloc. E cumva ciudat cât de bine păstrează curățenia, e de parcă nu stă nimeni aici de fapt. M-am uitat la pozele cu familia de pe masă, pe lângă care nu mai era aproape nimic. Apoi am auzit din nou pași, apropiindu-se. Am așteptat cu sufletul la gură și ochii ațintiți pe tocul ușii. Liniște. Mi-am întors atenția asupra biroului, unde am observat niște sertare între-deschise. Am tras de primul, nimic important, apoi de cel din mijloc, și nu mi-a venit să cred ce vedeam. Am luat poza în mână, am privit-o și am simțit că mi s-a oprit inima în loc. Am auzit brusc scârțâitul ușii, și m-am uitat în sus. N-am văzut nimic. Haide, Theo, concentrează-te.

În mâinile mele se afla o poză cu mine, cu un „x” glorios trasat peste fața mea. Ținta fusese de mult plasată pe spatele meu. Dacă și faptul că i-am auzit făcea parte din plan? Poate și acum râd de mine, cine știe. De aia a ținut și Tom discursul ala fără rost săptămâna trecută, despre cum viața e prea scurtă, și l-au susținut toți. Complotau încă de atunci, încă de când Lisa mi-a zis că mai am timp să-mi construiesc o viață romantică, dar să n-o las „prea pe ultima sută de metri”. Acum totul are sens, nu-mi vine să cred. Suspiciunea mă mânca de viu, îmi tot ridicam capul căci auzeam ușa mișcându-se. Am lăsat poza să cadă înapoi în sertar la auzul unor râsete din afara încăperii. Când să închid sertarul, ușa s-a închis. Eram doar eu în cameră, însoțit de umbrele terifiante de mai devreme. Am fugit să deschid ușa, speriat că vor auzi colegii cum s-a trântit și vor veni după mine. Nu puteam s-o deschid. Am tras și am tras, strigând după ajutor. Râsetele nu se mai opreau, apoi dintr-o dată am căzut pe jos cu o bufnitură. Ușa s-a deschis, nimeni nu era pe hol.

Când m-am întors, s-au așezat cu toții la masă de parcă nu plănuiau o crimă. Păreau fericiți – sau mai bine spus, satisfăcuți de secretul lor murdar. Mi-ar fi plăcut și atunci să le șterg zâmbetele de pe față. Cum poți să-i creezi altui om o astfel de teroare și să stai liniștit la masă de parcă nu se întâmplă nimic? Mă jucam cu degetele de la cealaltă mână sub masă, nerăbdător. Faptul că se prefăceau mă făcea să-i urăsc și mai mult. Uram partea asta din ei care lăsa să se vadă doar cât de bine se simt, fațada care le ascundea gândurile întunecate și pornirile dezgustătoare. Îi uram pentru că se credeau superiori din cauza asta, pentru că știau că au să mă omoare și știau că nu am ce să fac. Dar poate totuși reușesc să fac ceva.

Am trecut cu greu peste aperitive, timpul parcă nu trecea odată. Tom a încercat să mă bage în discuția despre viitorul firmei și cum angajații vin și pleacă. Chiar m-am străduit să nu mă las pradă jocului ascuns pe care îl purtam cu ei toți. M-am chinuit să vorbesc cât de normal și neafectat posibil, ba chiar să zâmbesc deși cred că am eșuat, căci am auzit un chicot la capătul din dreapta mea al mesei. Asta m-a înfuriat și mai mult, și simțeam că furia mea va da pe din-afară curând. Atunci a intrat Mark în discuție, spunând în felul următor : „Desigur, nu vom putea rămâne aceeași angajați până la final. Timpurile se schimbă și trebuie să evoluăm, așa că dispariția unora dintre colegi nu va fi așa o mare tragedie – pentru că toți vrem ca firmei să-i meargă bine și putem înțelege că trebuie să facem sacrificii pentru asta.” Îmi venea să mă ridic și să-i dau un pumn. Era evident că vorbea despre mine, despre planul lor malefic. Nici măcar nu au avut bunul-simț să o ascundă, au început să râdă din nou.

Nu mai suport. Trebuie să fac ceva chiar acum sau voi exploda de furie înainte să apuce ei să mă omoare. Am văzut-o pe servitoarea casei venind să strângă farfuriile de la aperitive, și mi-am dat seama că ăsta e semnul pe care-l așteptam. M-am ridicat de pe scaun, „Vă ajut eu cu supa”. S-a uitat la mine mirată și sceptică, dar nu i-am dat de ales. Am urmat-o în bucătărie, și nu mi-a pus nici o întrebare când a văzut că mă ocup deja de boluri. Acum că am ajuns aici, ce naiba să fac? Am așteptat ca doamna să iasă sau să nu fie atentă, apoi am încercat să găsesc o soluție. Încă auzeam râsul din salon. Ghidat de cele mai puternice sentimente de ură, am căutat în dulapurile de sub chiuvetă – aha! Am dat de o grămadă de sticle de plastic, dar niciuna nu arată amenințător. M-am uitat din nou în spate, doar ca să fiu sigur, și când mi-am întors privirea le-am văzut. Vreo 5 sticluțe cu cranii pe ele și semne galbene, care prevesteau pericolul inevitabil, se fereau parcă de mine în spatele sticlei de înălbitor. Le-am scos într-un suflet și m-am uitat încă o dată de jur-împrejur. M-am gândit din nou la Mark și aluziile lui care i se păreau deștepte, dar erau evidente, și mi-am adus aminte ce căutam aici. M-am îndreptat spre oala de supă și am încercat cât de nonșalant posibil să le arunc înauntru. Mi-am turnat un polonic în bol mai întâi, căci ar fi fost suspect dacă nu mâncam din ea. L-am pus lângă, cu intenția să le ordonez în așa fel în cât atunci când venea servitoare să le ducă, el ar pica locului meu. M-am mișcat repezit, și aproape am dat jos polonicul de lângă. Era să fiu prins. Dar nu am fost, și asta era tot ce conta. Am aruncat sticluțele înapoi în dulap, nepăsându-mi de cum sunt aranjate. Nu avea nimeni de gând să se uite acolo, și-așa. Am amestecat un pic supa și am început să torn în fiecare bol. Am auzit-o pe femeie venind înapoi, ceea ce m-a neliniștit un pic, însă ea n-a suspectat nimic. Așa că am hotărât să-mi continui isprava. Mă simțeam ca și cum tocmai aș fi dezamorsat o bombă. Abia aștept să le văd fețele. Cine mai râde acum?

Extazul meu s-a năruit brusc ca și atunci când ai tăiat firul greșit. Când m-am pornit să le aranjez convenabil, bolul meu nu mai era acolo. Oh nu! Ce teribil, ce groaznic! Nu e posibil! Probabil l-a dus deja! Probabil o să mor de mâna mea acum și tot planul se duce de râpă! Cât de prost poți să fi, Theo, acum joci ruleta rusească cu un bol afurisit de supă. Sau mai rău, dacă ajunge la Mark și nenorocitul ăla apucă să trăiască viața pentru care ai muncit tu pe brânci atâția ani?! Să spun că m-am panicat ar fi prea puțin. Am simțit cum se scurge viața din mine. Urma să mor, și nu era cale de întoarcere.

Eram așa copleșit de emoții încât parcă nu mai simțeam nimic. Tot ce mă preocupa era că am transpirat și aveam urme pe cămașă, de care eram sigur că-și vor bate joc când mă întorc. Mi-am adunat ce mi-a rămas din demnitate și putere, și am ieșit din bucătărie. Am dat să intru în cameră, dar mă aștepta o liniște teribil de pătrunzătoare. Am fost întâmpinat… de nimeni. Nu era nimeni la masă sau la taclale. Absolut nimeni, doar bolurile cu supă pe masă. M-am frecat la ochi, sigur că ceva nu văd eu bine. Simțeam frica urcându-mi-se în cârcă. M-am uitat în toate părțile, dar nu vedeam nimic, deși mă simțeam privit și amenințat. Atunci am început să aud din nou șoaptele. Am văzut mâinile întinzându-se din umbre, gata să mă înhațe, ochii însângerați urmărindu-mi fiecare mișcare.

Eram încolțit. Pașii se apropiau. Era o liniște de mormânt, dar șoaptele susurau precum niște șerpi. I-am văzut. Figurile lor mă abordau repezit, și chipurile lor se prefăceau în cele mai întunecate coșmaruri ale mele. Colegii mei, înarmați toți cu cuțite, veneau spre mine cu priviri ucigătoare și multă determinare. Nu mai puteam să respir. Dacă credeam înainte că voi muri, acum eram sigur. Am căzut, rezemat de masă. Ei zâmbeau. Zâmbeau ca de la începutul serii, ca și cum nu e nimic greșit în ce fac. Cel mai rău e că nu-mi vedeam viața trecându-mi prin fața ochiilor, pentru că nu era nimic de văzut. Eram îngrozit pur și simplu, și simțeam asta din picioare până în stomac și în interioriul capului. Mi-am închis ochii, pregătit să mor.

Râsete. Râsete cu poftă. Mi-am deschis ochii și am văzut probabil ceva mai îngrozitor decât moartea. „Tu chiar ai crezut că te vom omorî?”, a început Tom, nemaiputând să se oprească din râs. Mă simțeam mort pe dinăuntru. Este ăsta Iadul? „Haide, Theo, noi doar glumeam!”, a continuat Lisa.

„De fapt, Theo… Am niște vești pentru tine.”, a spus șeful pe un ton prevestitor, „ești promovat!”. Am simțit brusc că mă reumplu de viață. Visul meu, în sfârșit atins. Am zâmbit, pentru prima dată în noaptea asta. Toți colegii au izbucnit în țipete entuziasmate, în afară de Mark.

„Cum adică el promovat?! Eu o merit mai mult!”, suna furios. S-a apropiat de mine și ținea un cuțit de bucătărie în mână. Gesticula agresiv cu el, și toți s-au tras din jurul lui. „Nu, nu e corect. Pur și simplu nu e corect, nu. Nu o merită” a continuat să vorbească fără niciun sens. M-am uitat într-o parte, nu știu de ce, am simțit doar că trebuie s-o fac. Am văzut-o pe Lisa.

Zâmbea. Brusc, o neliniște mi-a străpuns sufletul. M-am uitat la restul. Începeau rând pe rând să zâmbească. Când am ajuns la Mark, a fost prea târziu. Toate umbrele s-au năpustit pe mine. Cuțitul lui a făcut contact cu stomacul meu, de mai multe ori. Nu pot spune că am văzut ceva interesant. Doar totul întunecându-se dureros de greu, și râsetele lor cu ecou rămânând în urechile mele ca un țiuit chinuitor. Mi-ar plăcea să pot să-i fac să tacă din gură.

Ultima chestie pe care am auzit-o în schimb, mi-a întins un zâmbet pe buze.

„Toată harababura asta mi-a făcut foame. Cred că s-a răcit și supa în sfârșit.”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *