facebook

Zăhărel

Zăhărel

de Alexandru B.

Am fost acolo când s-a întâmplat. Așa că ascultă ce am de zis și nu pune la îndoială vorbele mele, pentru că orice poveste are un înțeles pentru voi.  L-am cunoscut pe Gogu la înmormântarea prea iubitei sale soții, care a plecat mult prea devreme din această lume. Cel puțin așa se lamenta Gogu și cei apropiați lui. Chiar cei care nu îi erau apropiați spuneau pe marginea șanțurilor că bătrâna femeie a căzut ca prunele după grindină, lăsându-i pe toți de izbeliște. Dacă mă întrebi pe mine, ți-aș zice că bătrâna a murit de moarte bună, oricât de ironic ar suna asta.

Gogu n-a mai fost același după înmormântare. Sufletul lui s-a pierdut. Și avea să rămână pierdut până într-o seară nefastă. Acea seară rece în care vedeai umbrele așezându-se pe casa bătrânului Gogu care băuse mult prea mult pentru un bunic care trebuia să fie tatăl acelor doi copilași. Odăile erau cufundate în întuneric. Pe prichicliul îngust, două lumânări pâlpâiau sub fotografia alb-negru a Gigilicăi care zâmbea într-o rochie de mireasă alături de o versiune mult mai târără a soțului ei.  Copiii se jucau împreună cu păpuși din foi de porumb iar Gogu îi privea îngndurat de pe un fotoliu ponosit, aruncat parcă fără niciun rost în colțul camerei. Un străin ar fi trecut cu vederea întunericul din ochii lui mici și afundați în orbite. Dar nu și eu. Eu am auzit întunericul din el, acea rătăcire pe care o cunoscusem la înmormântarea Giglicăi când am fost întrebată „De ce am luat-o?”. A fost de ajuns să poposesc în liniște alături de el pentru un ticăit de ceas și mi-am dat seama că acea noapte va fi ultima.

_ Vreți să jucăm ceva?

_ Da, spun copiii în cor. Ce?

_ Zăhărel, propune bătrânul.

_ Daaa, spune băiatul cel mare. Dar nu avem bomboane.

_ Sunt sigur că găsim pe undeva, spune bătrânul. Bunica avea rezerve în poșeta ei. Știți voi, pentru zile negre.

Bătrânul se ridică de pe fotoliu și ia o lumânare de pe prichici.

_ Stați pe loc, le poruncește copiilor.

Iese din sufragerie și înaintează pe holul întunecat. Închide ușa dormitorului în urma lui și se uită în jur preț de o secundă. Poposește cu privirea pe peretele din stânga lui. Gigilica îi zâmbește din altă fotografie, de data asta îmbrăcată într-un pulover de lână și fustă pisată. Deschide șifonerul și scoate o poșetă din piele jupuită de timp și de mult prea mult soare. Se așază pe marginea patului, aruncă un ochi peste umăr ca să se asigure că nimeni nu e prin preajmă și ncepe să scotocească prin ea. Iese din dormitor și se întoarce în sufragerie alături de copiii, ținând victorios pumnul în aer.

_ Am găsit bombonele. Hai, ați luat tabla?

_ O iau eu, spune fetița ridicându-se de pe podea.

Fetița fuge în hol și deschide un dulap plin cu pantofi. Dă la o parte câteva perechi prăfuite de adidași și scoate o tablă din lemn cu căsuțe și puncte imprimate pe ea. O scutută de praf, pune adidașii la locul lor și se întoarce în sufragerie cu aceeași viteză cu care plecase.

_ Uite aici.

_ Perfect, spune Gogu trântindu-se pe podea. Andrei, du-te și ia un caiet și-un pix din sertar.

Stai un pic, spune băiatul sărind de pe podea și îndepărtându-se spre unul dintre sertarele din sufragerie. Ia un creion și o agendă pe a cărei copertă e imprimat anul 2001 și le întinde bunicului.

_ Sunt bune?

_ Nu contează. Așezați-vă în cerc.

Copiii se așează pe podea alături de bunicul lor și aranjează tabla de joc.

_ Unde sunt bomboanele, întreabă băiețelul.

_ Ah, aproape uitasem, răspunde bunicul băgând mâna în buzunar și așezând pe tablă o mulțime de drajeuri colorate, unele alungite altele rotunde.

_ Vaaai, spune uimit băiețelul. Câte sunt!

_ Pot să iau una, întreabă fetița.

_ Nu încă, spune bunicul ridicându-se și înainând spre masuța de cafea. Apucă o sticlă cu țuică și o dă pe gât. Apoi se trântește pe podea.

_ Nu avem pioni, spune băiețelul.

_ Nu-i nimic, zice Gogu în timp ce smulge nasturii cămășii lui cu o mișcare plină de furie și îi aruncă pe tabla de joc. Unu, doi, trei. Pofitm!

Copiii îl privesc înmărmuriți. Când observă privirile îngrijorate ale nopților săi, Gogu se încruntă, apoi, continuă pe un ton calm.

_ Nu stați așa, hai să jucăm.

Fetița așază pionii la punctul de start și întreabă.

_ Cine începe?

_ Cine-ntreabă, răspunde bunicul.

_ Bine, spune fetița apucând agenda cu mânuțele ei firave.

Ia pixul și scrijelește ceva pe una dintre foile goale ale agendei. Își întoarce privirea spre fratele ei.

_ Andrei, care e animăluțul meu preferat?

_ Stai, am uitat cum se joacă, zice băiatul.

Ooof, deci te gândești la o întrebare pe care o spui celuilalt și scrii răspunsul pe foaie. Dacă ghicești, tu iei o bomboană iar eu îmi mut pionul o căsuță. Dacă nu, eu iau o bomboană iar tu te muți o căsuță. Câștigă cel care rămâne cel mai în urmă cu pionul. Ai înțeles?

_ Ăăă.

Băiatul e confuz. Gogu îi privește pierdut. Înțelegeam din privirea lui că singurul joc pe care vrea să-l joace e jocul meu. Iar ca să câștig trebuia să-i las să joace în continuare.

_ Uite, încep eu. Și te întreb care e animalul meu preferat, spune fetița.

_ Zorel? spune băiețelul.

_ Ha, strigă fetița entuziasmată, te-am dus cu zăhărelul. E văcuța Gina.

Întoarce agenda și îi arată răspunsul scris cu litere stâlcite.

_ Am câștigat o bomboană. Tu te muți o căsuță.

Băiatul mută năsturelul lui o căsuță. Fetița ia un drajeu alungit de jos și îl bagă în gură.

_ Ah, ce amară e. Bunicule, sunt vechi.

Bătrânul se uită la ea și spune cu glas pierdut.

_ E tot ce avem.

Fetița continuă să mestece și pasează agenda fratelui ei.

_ E rândul tău. Gândește-te la o întrebare și scrie.

Andrei mâzgălește un cuvânt pe agendă.

_ Bunicule, cu cine îmi place să mă joc cel mai mult?

_ Cu dracu.

_ Cu Victoria, spune Andrei șoptit. Ai pierdut. Eu iau o bomboană, zice băiatul luându-și porția de zăhărel colorat de pe tablă. Ce dulce e! Nu îți muți pionul?

_ Mută-l tu, spune bunicul.

Andrei se conformează și mută năsturelul care se presupune că aparține bunicului.

_ Acum tu, tătăiță, zice Victoria.

_ Hă, răspunde bătrânul confuz.

_ E rândul tău.

_ A, da.

_ Victoria, ce-mi place cel mai mult să fac? întreabă bătrânul după ce scrie răspunsul lui în agendă.

_ Să mergi la plimbare cu văcuța, spune fetița chicotind.

_ Așa e.

_ Am ghicit?

_ Mută-mi pionul și ia o bomboană, spune bătrânul smulgând foaia și mototolind-o.

Fetița îi mută pionul și ia un drajeu colorat pe care, de data asta, îl înghite fără să-l mestece. Bătrânul Gogu, pasează agenda fetiței și  începe să scrie numaidecât pe foaia cea nouă.

_ Andrei, care e păpușa mea preferată?

Băiatul stă câteva secunde pe gânduri după care răspunde.

_ Coceanul Agripina.

_ Așa e, spune fetița dezamăgită.

_ Ha, ha, te-am făcut, zice băiețelul luând o bomboană în timp ce sora lui își mută pionul din nou.

 

Victoria îi dă agenda frătelui ei.

_ Tataie, care e mâncarea mea preferată?

De unde să știu eu? se răstește bătrânul. Ia o bomboană că nu știu.

 

Copiii sunt confuzi. Băiatul dă să spună ceva dar renunță și mai ia o mărgeluță colorată de pe tabla de joc.

_ E rândul meu, zice bunicul.

Trebuie să te opresc aici și să-ții mărturisesc că pentru mine, jocul devenea din ce în ce mai plictisitor. Bătrânul Gogu scria ceva. Punea întrebarea. Victoria răspundea. Bunicul îi spunea că are dreptate și o îndemna să ia o bomboană după care smulgea foaia din nou și o dădea mai departe. Răbdarea nu e punctul meu forte. Dar zarurile fuseseră deja aruncate, iar după un timp, a fost rândul meu să mut pionii.

_ E rândul t-tău, ta-taie, spune Andrei cu pleoapele lăsate de somn

Bătrânul a luat foaia și a început să scrie ceva cât foaia de mare.

_ Pe cine vom vedea în seara asta? întreabă Gogu.

_ Pe unchiu Doru? zice Victoria

Bătrânul nu răspunde. Se holbează la cuvântul din fața lui. De data asta nu rupe foaia.

_ Pe cine, bunicule? întreabă din nou fetița.

Bunicul îi întinde agenda iar fetița citește cuvântul de proporții uriașe. Chipul îi îngheață. Își ridică privirea și întreabă bâlbâit.

_ Pe bunica? Cum așa?

_ E surpriză. spune bunicul făcându-i semn să tacă și luând un drajeu colorat de pe tablă.

_ Nu mă simt bine, spune Andrei proptindu-se de podeaua rece.

Fetița aruncă o privire spre fratele ei și pune agenda jos, speriată. Un fior rece o trece pe șira spinării. Când încearcă să se ridice, o amețeală îi cuprinde măruntaiele și se prăbușește la pământ. Se zbate pe podea și încearcă să ajungă la Andrei.

_ Andrei?

_ Șșșș, vine bunica, șopește Gogu în timp ce adună restul bomboanelor de pe tabla de joc și le dă pe gât.

Nici prin gând nu le-a trecut copiiilor că aveau să adoarmă pe podeaua cea rece. Că bunica nu avea să vină niciodată. Că bunica eram eu. Că aveau să moară de moarte bună din cauza unor pastile luate din poșeta bunicii și aruncate pe tabla de joc.

One Reply to “Zăhărel”

  1. La țară bunica e mamaie. În plus, un scriitor are libertatea de a călca mai mult pe accelerația limbajului: e.g. pe mamaie o uitase Dumnezeu în priză, dar Gogu și acoliții lui se dădeau cu curul de pământ cum că plecase dintre ei prea timpuriu.
    În schimb, jargonul paysan e bine dozat la nivel onomastic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *